// ViewContent // Track key page views (ex: product page, landing page or article) fbq('track', 'ViewContent'); // Search // Track searches on your website (ex. product searches) fbq('track', 'Search');

FOTO: La pas prin Biblioteca Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, în Anul Centenar

la pas prin Biblioteca Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, în Anul Centenar. Și, chiar de la primul pas, te întâmpină primele volumele din bibliotecă care vorbesc despre Unirea de la 1918, pentru că sunt cele mai solicitate în perioada aceasta.

”Toată povestea a început dintr-o pasiune. A fost pasiunea unor oameni, și au donat piese”, spune Florin Bogdan, unul dintre oamenii minunați care lucrează acolo. Astăzi, biblioteca Muzeului adăposteşte aproximativ 100.000 de volume.

În ceea ce privește istoricul muzeului și, implicit al bibliotecii, se cunosc mai multe etape. În a doua jumătate a secolului al XIX, iau naștere societăți care au drept principal scop, înființarea de muzee. În 1859 ia ființă Societatea Muzeului Ardelean. Inițiativa înființării unei astfel de societăți la Alba o are Sigismund Reiner, un avocat și un pasionat cercetator, unul dintre fondatori, care a donat muzeului, printre altele și 1000 de volume de cărți. Deschiderea propriu-zisă a acestei instituții a avut loc în decembrie 1888, când Societatea a primit două încăperi în clădirea grădiniței de copii de pe lângă Biserica Ortodoxă din Lipoveni. Primul custode al muzeului a fost Adalbert Cserni, unul dintre fondatori.

Este o bibliotecă specializată, care servește intereselor Muzeului Național al Unirii, arheologilor și istoricilor. Dar, oricine poate să consulte o carte acolo, în Sala de Lectură!

Fiecare sală a bibliotecii are o altă destinație. În prima sală își găsesc locul periodicele străine, care vin pe baza schimbului internațional. Vin din Serbia, Franța, Germania dar și din China, Turcia și SUA  în schimbul revistei Apulum, revista muzeului albaiulia. Se realizează schimb extern cu 180 de instituții, și intern cu cel puțin 100 – muzee, arhive, biblioteci municipale, biblioteci județene. Este principala modalitate de mărire a fondului de carte.

Urmează spațiul Literaturii, beletristică dar și tot ce înseamnă lucrări despre cartea veche pe literatură, inclusiv ediții critice la cărți vechi sau cataloage de carte veche.

După Literatură, apar Dicționare, ediții vechi, și am văzut aici un Vocabular nemțesc și românesc al lui Ion Molnar Piuariu, tipărit la Sibiu, în 1823, care face parte din colecția inițială a muzeului. Îi stă alături un Dicționar de exerciții în latină, cu lexic, gramatică, Debrețen, 1768.

Cea mai mare parte a spațiului îl ocupă istoria. Multe volume, așezate frumos, în liniște, care te compleșesc.

Urmează  ”Depozitul vechi”, care cuprinde Colecția de carte românească veche și Colecția de carte veche străină. Cea mai veche carte românească e din anul 1580, iar cea mai veche carte străină este din anul 1502.

”Tot ce e în Depozitul vechi a rămas din biblioteca originală a Muzeului Unirii, adică Muzeului Societății de Arheologie din Alba Iulia.  Este partea închisă în perioada comunistă. Sunt aici cărți vechi, de secol XVI, publicații periodice vechi, anuare ale liceelor, cum ar fi Liceul Greco-catolic din Blaj, Gimnaziul din Sebeș, tot felul de seriale, inclusiv Cartea de Aur, ediția a doua, a lui Teodor V. Păcăţian, obligatorie pentru cunoașterea Istoriei Transilvaniei, a  românilor din Transilvania.

Pe un alt raft din ”Depozitul vechi” am văzut un colligat cu cântece bisericesti, evanghelice, care țin de reforma lutherană, din 1692, un manuscris slavon, din sec. XVII.

Bogdan mi-a prezentat și ”Dulapul restauratelor”, și a început cu Regulamentul organic din 1832.

A urmat, apoi, cea mai veche carte a muzeului Sermones Discipuli de tempore, autor Iohanes Heroltus, predici catolice, care erau un soi de best-seller în Evul Mediu. Există cel puțin șapte ediții diferite până în anul 1500, și între 1500-1550, încă vreo 20 de ediții, cunoscute cam 9 exemplare. În anul 1661 era în posesia iezuiților din Alba Iulia iar în 1815 în Biblioteca seminarului Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia. Cartea face parte din Tezaurul României.

Dulapul restauratelor mai adăpostește Pâinea pruncilor, ultima carte românească tipărită la Alba Iulia în 1702, un catehism, care apare în contextul unirii cu Biserica Romei. Până în prezent sunt cunoscute 5 exemplare. Face parte și ea din Tezaurul României; Noul Testament, restaurat, achiziționat dintr-un anticariat din Cluj-Napoca în urmă cu vreo 20 de ani, are inclusiv foaia de titlu; Cazania lui Varlaam, un fragment, numită și Cazania logofeților, pentru că pe ea au semnat vreo 7 logofeți din Târgoviște în perioada sfârșitului de sec. XVII și începutul sec. XVIII, restaurată.

Lui Bogdan i-au trecut prin mână, până, acum, vreo 3000 de cărți. Mi-a vorbit, cu caldură în voce, despre două unicate de carte românească veche, dar care sunt în procedură de restaurare. Unul, un ”Abecedar” din 1792 – Bucoavna, care avea același sistem: litere chirilice, grupuri de litere dar, ce e diferit de vremurile noastre, e faptul că în el apar rugăciunile comune, cele mai simple texte de citit erau rugăciunile. Ulterior textele avansează, dar merg tot pe spiritul religios pentru că școala nu poate fi despărțită de biserică până târziu, în secolul XIX. Din a doua jumătate a sec. XIX încep să apară alte texte.

Ultima carte din Biblioteca Muzeului Național al Unirii despre care mi-a vorbit Bogdan este Constitutio Criminalis Theresiana, Codul penal austriac după care a fost judecat Horea și Cloșca, în vigoare la momentul respectiv, care a aparținut, în 1770, unui judecător.

Modalitățile de creștere a fondului de carte sunt schimbul de periodice, achizițiile sau donațiile. Achizițiile se fac de la librării, particulari sau anticariate. Toți specialiștii sunt mereu în căutare, într-o permanentă nevoie de ceva, de o carte care să se încadreze: fie temporal într-un anume interval, fie geografic să fie tipărită în spațiul românesc, fie să aibă legături cu spațiul românesc.

Întrebat ce și-ar mai dori să aibă în bibliotecă, Bogdan a răspuns  Evanghelia cu învățătura, Alba Iulia, 1641. Și este optimist. Pentru că, ”în România, piața liberă e imensă”.