Performanțe extraordinare reușiite de atletele din “Mica Romă”, Mihaela Blaga și Andreea Bogdan devenind campioane naționale!

Mihaela Maria Blaga (18 ani), atletă legitimată la CSȘ Blaj/ AC “Mica Romă” Blaj) a devenit campioană națională în proba de 5000 metri a junioarelor 1, din etapei finale a Campionatului Național Under 20 și proba combinate Under 20, de la Cluj-Napoca. Cursa, abordată în premieră de eleva antrenoarei Cristina Man, s-a desfășurat pe “Cluj Arena”, iar timpul înregistrat de atleta din “Mica Romă” a fost 17:56.96. Și Andreea-Maria Bogdan a urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, adjudecându-și aurul în proba de 3000 de metri obstacole, de asemenea, o premieră pentru sportiva din Blaj o participare într-o asemenea probă, rezultatul înregistrat fiind 11:40.39. Iulia Mărginean (CSȘ Mediaș/ AC “Mica Romă” Blaj) – a cucerit medalia de bronz pe distanța de 1500 de metri, cu rezultatul 4:31.17.

“Sunt rezultate excelente, în condițiile în care fetele au luat medaliile de aur la primele curse pe respectivele distanțe. La Mihaela am abordat această distanță întrucât ne pregătim de Campionatul Mondial Under 20, de peste o lună, de la Cali, Columbia, ce va fi la altitudine. Tocmai din acest motiv, o să urmeze un cantonament centralizat, la Piatra Arsă, și nu vom participa la Balcaniadă”, a spus Cristina Man (vicepreședintele FRA).

Tot pe Someș au concurat și mărșăluitoarele albaiuliene Elisabeta Elena Sunzuiană și Alexia Hațegan (LPS Alba Iulia/ CS Unirea Alba Iulia), în proba de 10.000 metri marș. Elisabeta (pregătită de Mihaela Vlas) a terminat pe poziția a 5-a, cu 59:44:15, iar Alexia (antrenată de Ana Rodean) – a fost descalificată. Cătălin Bantea (LPS Alba Iulia/ CS Unirea Alba Iulia, pregătit de Ana Rodean) a fost al 6-lea în proba masculină de 5000 metri, cu rezultatul 19:07.25 (din postura de debutant).

În urmă cu o săptămână, la Craiova, Mihaela Blaga a devenit campioană națională la tineret și s-a clasat pe treapta a treia a podiumului la seniori în proba de 3000 de metri obstacole. Timpul înregistrat, 10:32.48 (PB), reprezintă totodată îndeplinirea barajului de participare la Campionatul Mondial Under 20, de la Cali (Columbia). În mai, Andreea Bogdan a fost vicecampioană națională la juniori 2, în proba de 2000 metri obstacole, iar la mijlocul lunii iunie a încheiat pe locul al 4-lea, din postură de debutantă, la Campionatele Balcanice Under 18 din Muntenegru.

Duminică vor lua luat startul Bogdan Mihai Popa (LPS Alba Iulia, antrenor Ana Rodean) – în proba de 800 metri, Mihaela Blaga și Iulia Mărginean (CSȘ Mediaș/ AC “Mica Romă” Blaj) – la 3000 de metri, Iulia Mărginean – la 1500 metri (sâmbătă seara).

Mihaela Maria Blaga (18 ani), atletă legitimată la CSȘ Blaj/ AC “Mica Romă” Blaj) a devenit campioană națională în proba de 5000 metri a junioarelor 1, din etapei finale a Campionatului Național Under 20 și proba combinate Under 20, de la Cluj-Napoca.

Cursa, abordată în premieră de eleva antrenoarei Cristina Man, s-a desfășurat pe “Cluj Arena”, iar timpul înregistrat de atleta din “Mica Romă” a fost 17:56.96.

“Este un rezultat excelent, să cucerești medalia de aur la prima cursă pe această distanță. Am abordat această distanță întrucât ne pregătim de Campionatul Mondial Under 20, de peste o lună, de la Cali, Columbia, ce va fi la altitudine. Tocmai din acest motiv, o să urmeze un cantonament centralizat, la Piatra Arsă, și nu vom participa la Balcaniadă”, a spus Cristina Man (vicepreședintele FRA).

Tot pe Someș au concurat și mărșăluitoarele albaiuliene Elisabeta Elena Sunzuiană și Alexia Hațegan (LPS Alba Iulia/ CS Unirea Alba Iulia), în proba de 10.000 metri marș. Elisabeta (pregătită de Mihaela Vlas) a terminat pe poziția a 5-a, cu 59:44:15, iar Alexia (antrenată de Ana Rodean) – a fost descalificată. Cătălin Bantea (LPS Alba Iulia/ CS Unirea Alba Iulia, pregătit de Ana Rodean) a fost al 6-lea în proba masculină de 5000 metri, cu rezultatul 19:07.25 (din postura de debutant).

În urmă cu o săptămână, la Craiova, Mihaela Blaga a devenit campioană națională la tineret și s-a clasat pe treapta a treia a podiumului la seniori în proba de 3000 de metri obstacole. Timpul înregistrat, 10:32.48 (PB), reprezintă totodată îndeplinirea barajului de participare la Campionatul Mondial Under 20, de la Cali (Columbia)

Vor mai lua startul Bogdan Mihai Popa (LPS Alba Iulia, antreneor Ana Rodean) – în proba de 800 metri (duminică), Mihaela Blaga și Iulia Mărginean (CSȘ Mediaș/ AC “Mica Romă” Blaj) – la 3000 de metri (duminică), Andreea-Maria Bogdan (CSȘ Blaj/ AC “Mica Romă” Blaj) – la 3000 metri obstacole (sâmbătă seara), Iulia Mărginean – la 1500 metri (sâmbătă seara).

Un prieten comun, ocnamureșeanul Marius Stîncel, și o cafea m-au adus în weekend alături de Gianni Crețu, antrenorul care în luna mai a intrat în istoria voleiului masculin polonez și cel european. Conaționalul nostru (foto, al doilea de la stânga la dreapta) a realizat o triplă incredibilă în sezonul precedent, ZAKSA Kędzierzyn-Koźle fiind prima echipă din această țară care a cucerit Cupa Poloniei, campionatul și Liga Campionilor, într-un sezon. Gianni a ajuns la un nivel imens al performanței, într-un campionat de prim-plan, polonezii fiind campionii mondiali en-titre. Discuția a curs amical, de parcă ne cunoșteam de când lumea, și am descoperit un campion, un român care s-a realizat în Occident, intrând într-un circuit select, un personaj extraordinar, care simte și suferă că țara sa este atât de departe de firescul sportiv din Europa. Constănțeanul Gianni (53 de ani), a jucat la Dinamo timp de 8 sezoane (1985-1993), a plecat în Germania și ulterior în Austria, unde s-a stabilit. Ca antrenor a izbutit performanțe importante în Italia, Polonia, Rusia, Qatar și Austria, iar la finele anului trecut a cumpărat o casă în Ocna Mureș. Dialogul a curs de la sine, iar Gianni, un cvasi-necunoscut pentru marea majoritate a României, a spus multe, apăsat, despre volei, viață, condiția românului printre străini sau realitățile dureroase de acasă.

– Paradoxal, nu mai rămâi la echipa cu care ai câștigat Liga Campionilor?

– Nu, pentru că la începutul lunii februarie am semnat cu Belogorie Belgorod. Am stat de la sfârșitul lui decembrie într-o perioadă de tratative de câteva săptămâni unde nu ne-am înțeles. Lumea se întreba ce o să fie până la sfârșitul sezonului, clubul se întreba ce o să fie, cu toate că eram neînvinși în campionat, am luat cupa, urmau meciurile importante din Cupa Campionilor unde toți așteptau să vadă rezultate pentru că am prins o grupă a morții (Lokomotiv Novosibirsk, Lube Citanova), deci era complicat, dar în perioada aceea a profitat Belgorod, pentru că am activat la ei. Au durat 12 ore tratativele, am semnat.

– Să înțeleg că totul a căzut din cauza războiului cu Ucraina și nu te întorci în Rusia…

– Nu, acestea se întâmplau la începutul lui februarie, iar la sfârșitul lunii, după ce am câștigat Cupa Poloniei, în primele zile ale lunii martie cei din Rusia au fost foarte fair play. M-au sunat și mi-au spus: «Gianni, acum depinde de tine. Vrei să aștepți, e o situație grea pentru toată lumea? E hotărârea ta, decizi dacă continui sau nu, nu putem să te blocăm pe piață pentru că ai posibilitatea să mergi la alte echipe, îți trimitem imediat actele pentru rezilierea contractului». Și ei, majoritatea sunt ucrainieni în zona aceeea. Am vorbit cu familia și cu jucătorul meu, Semeniuk, care semnase, ne-am consultat. Clar, am anulat amândoi, el s-a dus la Perugia, iar eu am zis că mă concentrez la echipă și am refuzat imediat ofertele care au venit din Polonia, cele 4 mari echipe Rzeszow, Jastrzebski, cu care am jucat toate finalele în Polonia, sau Belchatow, aștia au încercat și săptămâna trecută încă o dată. Dar am zis, ce am promis am promis, nu o să antrenez în curând rivalele lui ZAKSA. Dacă va veni ceva prin noiembrie, decembrie de la aceste echipe, atunci, da!

– E incredibil ce-mi relatezi acum, să nu antrenezi o perioadă, deși ai câștigat trofeul suprem. Ești un antrenor foarte scump sau ești unul cu principii care complică negocierile?

– Nu… Cu siguranță că țin la niște lucruri foarte importante, condiții de lucru, chiar faptul că lupt pentru condiția antrenorului și am luptat întotdeauna pentru că vin dintr-o țară care nu este considerată printre protagoniste și atunci ești marginalizat. Am suferit de-a lungul anilor. Sunt totuși de 25 de ani «afară» și întotdeauna când am încheiat un contract s-au uitat și au văzut că vin din România sau din Austria. Se făcea diferența, pentru că e clar că nu suntem considerați de top și toată lumea te privește de sus. Acest lucru însă m-a motivat, a fost important în cariera mea. Dar în același timp a trebuit să învăț să trăiesc, au fost perioade în care nu am lucrat, a trebuit să stau să aștept, să îmi aleg, să nu intru pe panta compromisurilor, unde dacă accepți o bancă mai bună trebuie să intri în jocurile din spate. Am încercat tot timpul să stau departe și să îmi construiesc singur cariera fără să trebuiască să plătesc ceva înapoi.

– Am înțeles. Cum se vede din străinătate ce este în România la nivel de sport în momentul de față, la general și particular pe volei?

– E complicat să ofer o explicație nefăcând parte din fenomen acasă, să înțeleg partea socială a lucrurilor. În primul rând sportul nu este numai o meserie de profesionist, are și o parte socială care-i implică pe cei care participă. Eu o văd socială cel mai mult la nivel de copii și juniori, iar pentru cei care reușesc să facă pasul spre profesionist, acesta e un bonus, să zic asa. Acei copii reușesc să-și îndeplinească un ideal, un vis, este frumos întrucât toți am început așa. Dar cel mai important este că acești copii nu rămân pe stradă, să-și petreacă timpul în găști care să–i poarte spre alte drumuri. Pentru mine e un fenomen social pentru că și în Austria, unde trăiesc, la gurile de metrou vezi un cârd de tineri, fete sau băieți, care stau cu cutiile de bere în mână. Deci asta este peste tot, ca părinte mi-a plăcut întotdeauna să știu că al meu copil e într-o sală de sport, cu un antrenor, pentru două ore, după-amiaza, după școală, are ocupație, învață să se integreze într-un grup, reușește să învețe să-i respecte pe cei din jur. Din punctul acesta de vedere nu pot să spun exact ce se întâmplă în țară pentru că nu fac parte.

– Cunoști din interior cum este organizat voleiul în străinătate, în Rusia sau Polonia. Așa, pe o scară de 1 la 10, cam unde suntem noi?

– E foarte simplu. O să-ți răspund într-un mod la fel cum am răspuns și reporterilor din țările unde lucrez. De exemplu, tu ca jurnalist ai aflat de existența mea printr-un amic comun..

– Sau prin rezultatele unui român în străinătate în ultimul timp…

– Dacă am fi fost într-o localitate cum e Alba Iulia, în Polonia, la aceeași terasă, în fața unui centru de cumpărături, cu siguranță că n-ai fi putut să realizezi interviul pentru că din două în două minute dădeam autografe și făceam poze. Este un fenomen greu de explicat pentru că nu fotbalul este primul sport în Polonia, este voleiul. În Italia, la fete voleiul reprezintă cel mai practicat sport de echipă. Lumea nici măcar în orașul meu, la Constanța, nu știe cine sunt, iar în Polonia sau în Rusia dacă intru într-o sală de sport, sau merg pe stradă, lumea mă oprește. Am 6 ani de antrenorat în Polonia la cel mai înalt nivel. De aceea polonezii mă iubesc pentru că mulți jucători din echipa națională i-am reactivat, erau ieșiți din circuit, ori i-am inventat eu, cum e acest Łukasz Kaczmarek care era într-o echipă de liga a 2-a și la beach volley și a devenit unul dintre starurile care a câștigat de două ori Cupa Campionilor, și anul trecut și acum. Lumea vede și cealaltă parte, și ceea ce fabricăm, nu numai trofee, ci și jucătorii cu care se mândresc. La fel și în Italia, lumea mă recunoaște.

– Dar în condițiile astea, în care acasă ești aproape necunoscut, ca să nu vorbim de apreciere, mai ești mândru că ești român?

– Cu siguranță asta nu schimbă cu nimic. Nu aștepți să ieși în evidență. Uite, după finala de la Ljiblijana, când mi s-a dat steagul tricolor din tribună, eu l-am luat și l-am ridicat, l-am pus sus, fără să mă gândesc că în toți anii aceștia, de când sunt la nivel înalt, un singur ziarist din țară a căutat să puncteze performanțele reușite cu echipele care le-am pregătit.

– Însă tu ai ieșit în evidență că ai câștigat Cupa Campionilor Europeni, Ești al doilea român care a reușit acest lucru, după Stelian Moculescu în 2007.

– Am discutat pe tema asta și cu ceilalți amici care m-au întrebat ce simt, cum gândesc după acest rezultat. Eu gândesc la fel, am același mers pe stradă, sunt același om. Întotdeauna am fost așa și mi-au confirmat foarte mulți oameni. Poate că acesta a fost secretul carierei mele, motivul pentru care am ajuns aici, că am rămas același om, exact cum am plecat de acasă în ’85, sunt aceeași persoană și acum.

– Mi-ai ridicat mingea la fileu. Cum se vede ce face Blajul în voleiul european?

– Mai multe aflu de la cei din țară ce reușesc fetele pentru că, să fiu sincer, nu suntem considerați niște forțe și nu suntem luați în serios. Este de apreciat că oamenii fac niște eforturi și în România să împingă niște echipe pe podiumul acesta european la volei. Dar e greu să compari, e o diferență foarte mare, foarte mare..

– Te mai gândești să revii în voleiul autohton?

– E dificil. Nu e vorba de standard, e vorba de mentalitate. Când am luat echipa națională în 2007 și m-am înhămat la muncă, la acel proiect, prietenii de la Ploiești m-au convins. Dar cu mentalitatea pe care o avem, cu problemele care sunt, ai nevoie de foartă multă energie. Atunci eram într-o perioadă în care puteam să fac drum prin munți, în afara voleiului din sală. De câțiva ani sunt mai mult focusat pe ceea ce fac în sală și da, vreau să fiu plătit, pentru că dacă intru în sală sunt 150 la sută dedicat, petrec foarte multe ore, când e campionat. Din august 2021 până în 22 mai 2022, 10 luni am lucrat non stop. Chiar și soția (n.a. – fosta baschetbalistă de națională Angela Szeneș), care a fost în ultimele săptămâni cu mine, nu m-a putut deconecta. E foarte mult de lucru, o cantitate incredibilă. Vorbim de jucători care așteaptă să le spui ceva și trebuie să ai argumente pentru fiecare. Dacă nu le ai, și lucrezi așa, după miros, după cum bate vântul, te mănâncă imediat. Trebuie să fii foarte bine pregătit. Aveam 4 ore cu mașina până acasă, din Polonia, până la Viena, dar am reușit să ajung de doar 4 ori în 10 luni.

– Te gândeai când ai preluat echipa că vei ajunge să cucerești Liga Campionilor?

– Acesta a fost motivul. Am luat Kuzbass Kemerovo, în Rusia, în 2019, era campioană. Bătuseră pe Kazan după 8 ani de zile și toată lumea zicea că nu se mai întâmplă nimic. Am ajuns la Kemerovo pentru că jucătorii de Belgorod au zis «luați-l pe el că este persoana potrivită», șefii nu mă cunoșteau. Lucrasem cu cei 4-5 campioni olimpici, cei de la Londra 2012. În Cupa Campionilor ne-a oprit COVID-ul în semifinale, la fel și în campionat, înainte de Final Six, eram pe locul 3. Am câștigat Supercupa, am bătut pe Kazan. Challenge-ul ăsta l-am văzut și cu ZAKSA, l-am simțit imediat. Toată lumea a zis “OK”, s-au schimbat 3 jucători, s-a schimbat și antrenorul care nu era nici italian, nici sârb, nici argentinian. Era român, era un “challenge” (n.a. – provocare) în plus pentru mine, pentru că știam cum gândesc. Că mă respectă e o altă mâncare de pește, dar dacă ești italian, te și perie, te țin și altfel în brațe. Din cauza asta, știind și cunoscând jucătorii, pentru că Smith mi-a fost jucător la Asseco Rasovia, Kaczmarek mi-a fost jucător doi ani la Cuprum Lubin. Președintele m-a contactat a treia oară. De două ori i-am refuzat, prima dată din motive personale și a doua oară când am plecat în Rusia. Am luat o echipă ce nu câștigase campionatul de 3 ani. Din primul moment am crezut că putem să repetăm performanța, ei poate mai puțin la început, dar pe zi ce trecea, când mă auzeau cum vorbeam și ziceam: «Eu am venit că vreau să jucăm finală de Cupa Campionilor și să câștigăm campionatul, să luăm iar cupa ca anul trecut», au început să creadă.

– Scuze pentru  o intervenție. Cam cât ar fi un buget al unei campioane în Polonia?

– Al nostru, cam al 4-lea ca valoare, în jur de trei milioane de euro. Cele mai mari au fost la Rzeszow, peste 4 milioane, la Jastrzebski, la fel. Cei de la Belchatovw peste noi, în jur de 3,5 milioane de euro, către 4. Mai era încă o echipă, Zawiercie, care probabil a avut cel puțin peste noi, s-a zis.

– Dacă ai avea 3 milioane de euro buget și te-ar oferta Dinamo din România, ai veni?

– Nu! Pentru că nu e vorba numai de echipă. E vorba despre un campionat care îți dă calitatea echipei, că asta nu înțelege lumea. Ca să faci performanțe, ai nevoie de concurență, de o motivație specială a jucătorilor. Am activat ani de zile, ca jucător și antrenor, în Austria, unde erau două echipe. echipa mea (Sokol sau Donaukraft Vienna) și o alta, ori Salzburg ori Inssbruck. Șeful meu era Peter Kleinmann, unul dintre cei mai mari manageri și președinți din Europa, un tip care făcea bani din pietre, incredibil, deci inventa lucruri senzaționale, a făcut istorie în volei. La un moment dat cei de la Inssbruck aveau dificultăți financiare,. În Austria funcționează așa… ai nevoie de politic ca să împingi o sponsorizare.

– Vezi că se interpretează asta cu politicul în România…

– Așa e și acolo, el tot încerca să-i ajute. L-am întrebat de ce, că de fapt noi vrem să câștigăm campionatul. Mi-a zis, fii atent: ești tânăr, plin de adrenalină, dar trebuie să înțelegi un lucru: atât timp când nu avem un concurent, o provocare, e o șmecherie în sportul acesta care nu e în primul plan în Austria, acolo sunt fotbalul, schiul, sporturile individuale, eu nu pot să îl vând. În momentul în care ei dispar, dispărem și noi. Aia e o țară mică, dar în România, o țară atât de mare, nu poți să joci cu două sau 3 echipe, ai nevoie și de ceilalți. În momentul în care se va dezvolta campionatul, nu numai pentru mine, dar și pentru alți antrenori de calibru din străinătate va fi tentant să activeze în România. Eu nu cred că acum sunt foarte interesați să vină, poate la fete, unde sunt nume ca Terzic, Zakoc, Caprara, Dagioni. La băieți e prea puțin în momentul de față, e diferență mare între Galați și ceilalți. Nu pot să spun că nu voi reveni, că nu voi face, dar depinde foarte mult de cum se va dezvolta campionatul și voleiul în anii următori.

– Iarăși intervin. Ca să dezvolți un campionat puternic, trebuie să ai bani.

– Sau să ai o bază…

– Asta nu o avem…

– Banii sunt un bonus. Cu bani poți să îți cumperi niște jucători, niște mercenari, vin și își fac treaba și anul următor au plecat. Ce rămâne unui club dacă jucătorii pe care i-ai plătit bine, ei vor veni, sunt profesioniști, vor da totul pentru momentul respectiv, după un an de zile pleacă?

– Trofeele cucerite în acel sezon…

– Vitrina nu te ajută decât dacă în regiunea respectivă pentru trofeele luate politicul te premiază, îți mai dă niște bani. Ai câștigat, îți mai dă un milion de euro la buget sau ceva de genul. Dar tu nu ajuți baza cu nimic. Să poți să faci un pas, ai nevoie de copii care îi împing pe cei din față. Dacă după 2, 3 sau 4 ani sunt tot în Liga 1, și fără ambiții, adorm acolo. Primesc salarii bune acasă, le este bine, dar dacă vor să plece pe salarii mai bune în străinătate nu pot să o facă pentru că nu ai o echipă națională de nivel. Tu ești plătit ca român. Ani de zile m-am chinuit să scot capul. Un jucător român care aici e plătit cu 3 lei, acolo e plătit cu un leu și 50 de bani, chiar dacă el poate are valoare de 5 lei. Nu o să-i primească niciodată, pentru că vii de aici și acolo ești considerat la un leu și 50. E greu acolo, complicat, vă spun din experiență. Eu am câștigat Cupa Campionilor cu doi americani și 12 polonezi. Jastrzebski, contracandidata noastră din campionat și semifinalele Cupei Campionilor, a avut 3 străini și restul voleibaliști polonezi. Deci în primele două echipe, din 28 de jucători 22 erau polonezi. Să fim sinceri, ne întoarcem la partea de acum 5 minute cu baza. În Polonia fiecare vrea să fie Lukacs Kaczmarek, Kamil Semeniuk sau Aleksader Śliwka, starurile de la mine de la echipă. Copiii din Polonia au niște idealuri, niște idoli. De unde să îi iei aici? Știe cineva cum îi cheamă pe cei din națională, care au jucat la un nivel foarte bun la Budapesta, când au câștigat Silver League? Dar pe Crețu, dacă îl vede cineva pe stradă în cunoaște?

– Păi îți dau un contraexemplu. Cine știa până acum o săptămână în România de David Popovici, cât de mediatizată a fost activitatea acestuia?

– Acum vreau să îți arunc ție mingea acum. Aceasta e și vina presei, că și voi mass-media faceți parte din fenomen, care are un singur țel: fotbal, fotbal și cei care conduc fotbalul, că se vorbește mai mult despre fotbal și cei care care conduc fotbalul. Că se vorbește mai mult despre cei care conduc fotbalul, decât despre fotbal. Am înțeles că sunt patroni, că dau bani și foarte frumos din partea lor. Dar părerea mea că se exagerează, să uită toate celelalte sporturi. Eu sunt unul dintre cei care am salutat și fost foarte, foarte satisfăcut când am văzut-o pe doamna Ana Maria Brânză, după modul cum a vorbit când a intrat în aeroport și ceea ce a spus anul trecut după medalia de la Jocurile Olimpice…

– Te-ai regăsit în discursul ei și în cel al lui David Popovici? Că până la urmă voi sunteți excepțiile de la regulă la ce este sportul din România în 2022!

– Da, bineînțeles, 100 la sută! Nu o să mă ascund niciodată în spatele degetului, nu m-am ascuns nici în Polonia, nici în Rusia. Lumea știe că ceea ce gândesc aceea și spun.

– Probabil de aceea ați reușit în Occident..

– Trăiesc într-o țară de mentalitate germană. Dacă nu m-aș fi putut acomoda, ajungeam și eu ca alții în America sau Canada. Am rămas acolo, cu regulile lor. Fără concurență nu poți să progresezi. Și eu am progresat nu numai ca antrenor, dar și ca om, în toți anii aceștia pentru că am vrut să iau parte la fiecare challenge și am lăsat lși ușile și geamurile deschise

– Te rog frumos, în finalul dialogului, un mesaj pentru iubitorii de sport din Alba

– Dați-le copiilor posibilitatea de a continua să fie copii și să viseze la acei eroi, sau să fie și ei la rându-le eroi, exact cum e în momentul de față acest băiat David, care a adus multă bucurie în inimile românilor. Nu a reacționat nimeni acum 3 ani când am ajuns în semifinala Cupei Campionilor, când am câștigat Supercupa Rusiei. Să fim sinceri, câți antrenori români au antrenat la echipa campioană a Rusiei, la volei masculin, într-un sport național și în Rusia? Acum câteva zile, după ce băiatul nostru a câștigat la 200 de metri, i-am scris unui cunoscut, cu care mai dialogasem după finala de la Ljubljana, ca abia acum înțeleg ce am realizat eu, și mă bucur câ am câștigat Cupa Campionilor.

A consemnat Dan HENEGAR

Articol apărut în ediția tipărită a ziarului Unirea, marți, 28 iunie