De la Ciuma lui Caragea la epidemia de Tifos exantematic: O scurtă istorie a epidemiilor care au ÎNGROZIT Țările Române

De la Ciuma lui Caragea la epidemia de Tifos exantematic: O scurtă istorie a epidemiilor care au ÎNGROZIT Țările Române

Cu toate că acest virus COVID-19, care se pare că a luat cu asalt și teritoriul țării noastre, este unul foarte periculos, panica în rândul populației a fost cauzată mai mult de o ușoară criză de ipohondrie. Toată această isterie a putut fi observată în numeroasele imagini, devenite virale pe rețelele de socializare, cu români care au golit rafturile, făcându-și provizii de tot felul, dar mai puțin de ceea ce este cel ma important: obiectele sanitare și dezinfectante.

Cu toate acestea, o scurtă privire în istorie ne va face să înțelegem că aceasta nu se poate compara cu marile episoade epidemice care au lovit Țările Române în secolele trecute.

Epidemiile de ciumă

În intervalul 1600-1839 Țările Române s-au confruntat cu 21 de mari epidemii de ciumă, fără a lua în calcul focarele latente. În iunie 1659, în Bucureștii încă ocupați de turci și de tătari izbucnește prima epidemie de ciumă din istoria orașului. Oamenii mor pe capete într-un interval foarte scurt.

Prima mare epidemie de ciumă cunoscută la nivelul Principatelor izbucnește însă în perioada 1716-1718, când Moldova și Țara Românească se aflau sub ocupație austriacă. Boierii filo-germani fug în Ardeal, la Sibiu. Însuși domnitorul Ioan Mavrocordat moare de ciumă, pe 12 februarie 1719.

Un alt episod negru cauzat de ciumă are loc în iulie 1738 când o nouă epidemie de ciumă este adusă de oștile turco-tătare. Conform unelor izvoare, până la 1 octombrie muriseră, numai în București, 10.000 de oameni.

În urma operațiunilor militare de la Dunăre întreprinse de trupele turcești din 1788- 1791, ciuma intră din nou pe teritoriile românești. La Brăila, deși în luna decembrie nu apăruse nici un caz de ciumă, odată cu luna ianuarie 1792 aceasta izbucnește din nou, semnalându-se 70 de cazuri letale de ciumă.

Ciuma lui Caragea, epidemia care a transformat Bucureștiul într-un oraș fantomă

Nimic nu s-a comparat însă cu Epidemia de Ciumă bubonică izbucnită în anul 1813, în timpoul domnitorului fanariot Ioan Caragea. Aceasta a fost unul dintre cele mai catastrofale evenimente care au lovit Țara Românească și în special Bucureștiul. Capitala Valahiei arată practic după încetarea epidemiei ca un oraş-fantomă. Epidemia de ciumă din timpul domnitorului Caragea este considerată ultima mare izbucnire europeană.

Primul caz de ciumă bubonică în perioada guvernării Caragea, responsabilă în Evul Mediu pentru moartea unei treimi din populația planetei, a fost consemnat pe 11 iunie 1813. În zadar a încercat domnitorul fanariot să implementeze măsuri de urgenţă, punând tot oraşul în carantină. Printre măsurile luate în perioada respectivă se numără păzirea cu trupe militare a porților Bucureștiului, închiderea piețelor și a școlilor, iar monedele erau trecute prin oţet pentru a fi dezinfectate. În scurt timp însă spitalele au devenit supraaglomerate cu ciumați.

Mirosul morţii plutea peste tot în Țara Românească, iar în București peste tot cadavrele erau strânse împreună cu trupurile celor bolnavi pentru a fi îngropate. Când erau deja prea multe cadavre pentru a putea fi îngropate la timp, leşurile erau aruncate în gropi comune. În punctul de maxim al epidemiei, mureau chiar 300 de oameni pe zi.

Se estimează că la sfârşitul epidemiei, în primăvara anului 1814, ciuma lui Caragea a redus la jumătate populaţia Bucureştilor. Mai exact este vorba despre un bilanț negru de circa 20.000-30.000 decedaţi Capitală şi în total 60.000 – 70.000 de persoane decedate în Țara Românească.

Priama epidemie de Holeră în Principate

La scurt timp după ce epidemia de ciumă este stopată în Principatele Române, izbucnește prima epidemie de holeră după conflictul militar ruso-turc din 1828-1829, într-un context în care Principatele sunt practic un teatru de război pentru marile puteri europene.

Holera este adusă în 1831 de armatele ruse, Moldova şi Ţara Românească aflându‑se sub administraţia militară rusească. Holera a lovit Moldova în mai 1831 și s-a extins cu repeziciune, cauzând abandonarea Iașiului. Atât boierii, cât și țăranii s-au refugiat la conacele de la țară sau prin munți. Deja în luna iulie, holera se extinde la București, favorizată de lipsa de igienă publică, cît și de incapacitatea românilor de a implementa primele reglementări adminsitrative complexe, așa numitele Regulamente organice.

Potrivit unei statistici, în 1832, Moldova număra 1.130.000 de locuitori, din care se îmbolnăvesc de holeră 8.445, murind 5.182 de oameni. Cu toate că generalul Kiseleff a luat măsuri de carantină, pandemia de holeră trece în Muntenia.

Aici se îmbolnăvesc de holeră 14.236 de oameni, dintre care 6.960 vor muri. Pandemia va trece munţii în Transilvania, unde se înregistrează 1.436 de decese.

Holera se întoarce mai tîrziu, în Principate începînd cu 1848. Cele mai afectate sînt porturile de la Dunăre, unde sînt depozitate, tranzacționate și încărcate grînele, și cele două mari orașe – București și Iași.

Febra tifoidă și epidemia de variolă

În contextul Războiului de Independență, Bucureștiul se confruntă în anul 1878 cu un episod fulgerător de epidemie de Febră tifoidă, o sursă pentru răspândirea bolii fiind reprezentată de lacurile și bălțile insalubre sunt o permanentă. Rata mortalității în cazul persoanelor infectate este de aproape 50%.

Acest eveniment este urmat de alte episoade epidemice grave. O epidemie de variolă și de angină difterică în anul 1879 care fac mii de victime. Numeroase cazuri de variolă vor fi semnalate, pe teritoriul Regatului, în 1885, 1889, iar angina difterică va ataca și în 1880.

Epidemia de Tifos exantematic din timpul Primului Război Mondial, cea mai gravă catastrofă epidemică

De departe cea mai gravă catastrofă epidemică din România a fost provocată de Epidemia de Tifos exantematic, cunoscută și sub numele de Tifos de război, ce a lovit în perioada 1914-1922 statele din Europa de Est și Uniunea Sovietică. În cazul României, boala s-a extins într-un moment dramatic: la sfârşitul anului 1916, când armata română decimată în urma campaniilor din Transilvaniei și în urma contraofensivelor austro-ungare se retrage în Moldova, fiind urmată de 1, 5 milioane de refugiaţi.

Condițiile de igienă precare au favorizat declanşarea epidemiei de tifos în țara noastră. Se estimează că pierderile de vieți omenești se ridică la peste 300.000, dintre care 250 de medici şi 1.000 de sanitari. Practic, numărul morților în urma epidemiei este de zece ori mai mare decât pierderile omenești înregistrate în 10 mari bătălii până la începerea campaniei de vaccinare.

În acest context se remarcă Ion Cantacuzino, în calitate de conducător al serviciilor sanitare militare şi civile. Medic, microbiolog şi fondator al şcolii române de imunologie şi patologie experimentală, Ion Cantacuzino i-a o serie de măsuri radicale de combatere a marii epidemii de tifos. Numele său rămâne în istorie pentru producerea primelor două vaccinuri, tifoidic şi holeric.

Tifosul nu a fost eradicat imediat, fiind înregistrate câteva sute de decese anual până în 1938. Momentul critic va fi atins în 1936, când se îmbolnăvesc 7.000 de oameni şi mor 689. Tifosul loveşte cu forţă şi în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, iar condiţiile mizere din lagăre fac boala să se extindă fără cruţare şi să omoare prizonieri peste prizonieri.

Surse: b1.ro

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---