Arhiereul, omul care îi întoarce pe oameni la suflet

Pentru că îl reprezintă pe Hristos, pentru Arhiereu, slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor înseamnă: „începutul şi sfârşitul a toate câte sunt”. Arhiereul de vocaţie, Arhiereul duhovnicesc, înainte de toate, îţi dă răspuns bun la toate frământările sufletului, este cu tine în toată vremea, până în faţa morţii. Este revărsare de căldură, de înţelegere, de compasiune, de senin şi nădejde faţă de noi toţi; şi încă lăsând loc „strălucirii fragile şi atât de tainice a afecţiunii cea din bucuria copilăriei, care este, ea însăşi, pestepământească şi a copilărelii care nu ţine de vârstă” (…)
Este „barometrul” cel mai avizat al stării conştiinţelor creştinilor. Şi chiar dacă, nu o dată, se lasă „virusat” de noi, preoţi şi popor, o face deliberat, crezând că odată ne-om lua şi noi în serios viaţa, nu atât în exerciţiul diatribelor, al exhibării retorice, al declaraţiilor clamoroase şi profund susceptibile, cât mai ales, atunci când, în sfârşit, ne-om veni în fire şi ne-om da seama de imposibilitatea păstrării echilibrului „pe două picioare – cel al asumării şi demnităţii şi cel al disimulării şi complicităţii – care se depărtează unul de altul”. Şi atunci trebuie să alegem. Şi să rămânem, aşa ne învaţă Arhiereul, „în paradisul dinaintea primelor întrebări”, pe de o parte.
Pe de altă parte, este firesc ca orice întreprindere omenească să încerce să genereze bucurii, „ecografieri” ale imaginalului şi sentimentalului, aspiraţia spre idealuri. Pentru că toate acestea dau sens şi frumuseţe existenţei, cu atât mai mult atunci când sunt contextualizate religiei, credinţei lucrătoare („a căror putere consolatoare, luminatoare şi înălţătoare vine din faptul că este centrată pe absolutul, în care credem, tindem să-l atingem, ştim că există, şi interacţionează cu noi”). Pentru că tocmai desprinderea de lumesc, de prealumescul preocupărilor noastre irumpe în „avântul spre înălţimi, spre transcendent, spre Dumnezeu, care avânt singur e tonic şi cathartic”; şi chiar dacă idealurile nu par a sanctifica, mulţi le datorează „cunoaşterea de sine, fericirea şi chiar menirea”.
Şi aşa, Arhiereului nostru i-a fost dat să fie discret, smerit şi duhovnicesc şi, lucru atât de rar, atât de bine şi delicat rânduit sufleteşte, manierat, „conectat” la cele mai autentice şi mari trăiri emoţionale, încât încă mai crede că va putea „acţiona” acel „declic” care să facă să ardă în noi inima noastră de dorul de Dumnezeu şi de învăţătura Lui; de dorul după „o lume a onoarei şi nobleţei, după o lume în care oamenii să ştie să trăiască frumos; şi în care să se împlinească fericit peste timpul care trece impasibil şi anii care trec atât de imperceptibil”.  Arhiereul nostru este omul în care putem crede şi în care încă ne putem încrede. Cu toată smerenia şi discreţia care îi „acompaniază” viaţa, este vestit pentru „eleganţa exprimării şi stil”, pentru „expresivitatea adresării şi fineţea gestuală”, pentru „elocvenţa şi onestitatea raportării la surse”. Este, mai presus de toate, profund rugător, având o conştiinţă liturgică aproape unică. Rugăciunea, respectarea rânduielii liturgice este pentru Arhiereul nostru bucuria pe care o face propriului său suflet şi oamenilor din jur. Bine ar fi ca, măcar în parte, să înţelegem „arderea” sa, „fidelitatea” sa, „mistuirea” sa pentru rugăciune (…)
În cele din urmă, dar, nimeni nu te obligă să fii ceva, cu atât mai puţin Arhiereu. Asta, dacă conştientizezi „greutatea”, „responsabilitatea”, „măreţia” şi „primejdiile” acestei demnităţi; pe care ori o împlineşti cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată viaţa ta, ori o laşi.
Întru mulţi şi fericiţi ani,
Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop!
Pr. Iosif ZOICA