„Adio, bătrâne asasin!”

Mogul media: „Mi-a fost ca un tată. Îi spuneam «Bunicule»!”

Cutremurător titlu dat necrologului publicat în Revista „22” de către istoricul Mădălin Hodor, consilier superior în cadrul Direcţiei de investigaţii a CNSAS, la moartea generalului de securitate Iulian Vlad. Înainte de această apariţie citisem siderat în unele ziare centrale, de orientare prosecuristă, elogiul adus ultimului şef al Securităţii lui Ceauşescu. Generalul (r) Aurel Rogojan, fostul şef de cabinet al lui Vlad, îl prezenta pe şeful Securităţii ca pe un salvator al României din mâinile hrăpăreţe ale Ungariei şi Serbiei, ţări care, chipurile, erau pregătite să rupă din România în decembrie 1989. Cel puţin mogulul media Cozmin Guşă nu s-a sfiit să declare la postul său de televiziune, „Realitatea TV”, că în ultimii 20 de ani Iulian Vlad i-a fost mentor şi prieten nepreţuit.

„Am învăţat foarte multe lucruri de la el, mi-a fost ca un al doilea tată. Mă adresam lui cu «Bunicule»!…” – a afirmat Guşă, deconspirând, în sfârşit, agresivitatea şi rolul manipulator al postului său TV faţă de Revoluţia din Decembrie 1989 şi revoluţionari. De la „Bunicul” s-a inspira arogantul Guşă atunci când a iniţiat anul trecut o adevărată campanie de dezinformare privind Revoluţia din Decembrie 1989. Cu ajutorul unui pseudoistoric, Alex Mihai Stoenescu, fost informator plătit al securităţii, postul de televiziune s-a străduit să acrediteze ideea că a fost o lovitură de stat şi nu o revoluţie, fără să explice cine a realizat-o, şi că nu au existat „terorişti”.

Victor Stănculescu, considerat autorul loviturii de stat de către manipulatori, a mărturisit cinstit în caietele sale, devenite publice după moartea sa, că nu a putut conta pe niciunul dintre generali, prea speriaţi de cursul evenimentelor, de aceea l-a ajutat pe Ion Iliescu să preia puterea. Iulian Vlad şi alţi ofiţeri de securitate sau miliţie, deveniţi peste noapte istorici şi scriitori prolifici, rescriu cu osârdie istoria recentă a României. Cu scopul limpede de a disculpa securitatea şi miliţia pentru rolul criminal avut în comunism şi, mai ales, în parcursul evenimentelor din decembrie 1989.

Agenda buclucaşă a generalului Ştefan Alexie

Mădălin Hodor demontează simplu adevărul măsluit cu profesionalism de Iulian Vlad şi prietenii săi din presă, privind amestecul Securităţii în evenimentele din decembrie 1989. Cu documente irefutabile. Până acum ceea ce se ştia despre această participare erau doar „mărturiile” distorsionate, contrafăcute ale unor foşti securişti, inclusiv ale generalului Iulian Vlad. Se întâmplă însă că a scăpat de distrugere tocmai agenda de serviciu a generalului Ştefan Alexie, membru al Consiliului Securităţii Statului, care şi-a notat cuvânt cu cuvânt ordinele date de Iulian Vlad în acele zile, precum şi locaţia din care a făcut-o. Se dovedeşte că o seamă de dispoziţii sau întâmplări, puse până în prezent în seama cuplului de dictatori – care azi nu mai pot să contrazică pe nimeni, nu-i aşa! – au fost, de fapt, ordine şi dispoziţii date de Iulian Vlad în persoană şi acoliţii săi.

Rezultă din notaţiile generalului Alexie că şeful său le-a cerut în 17 decembrie subordonaţilor „să lichideze radical” la Timişoara „lovitura de stat anti-socialistă” (deci nu antinaţională, cum mint prietenii săi). „Să se facă linişte într-o oră!”, a punctat generalul, cerând să se identifice „agenţii străini” care stau în spatele manifestanţilor, pentru că „gloata nu se revoltă singură!”. „Gloata”! – asta erau pentru el studenţii şi muncitorii Timişoarei ieşiţi în stradă. A dat ordin ca toţi securiştii, de la paznici şi ofiţeri de birou la comandanţi, să fie înarmaţi de război. „Nimeni nu iese fără muniţie de război!”.

Întrucât dictatorul nu mai avea încredere în armată, împreună cu Postelnicu, Iulian Vlad a trecut trupele de grăniceri de la Armată la Ministerul de Interne şi a izolat România etanş, să o „protejeze de invazie” şi de avalanşa evenimentelor, care destrămau defunctul sistem comunist. Pe 18 decembrie 1989 Iulian Vlad s-a alarmat că securiştii lui „au făcut prea mare gălăgie” şi a cerut ca armele să fie înlocuite cu scuturi, bastoane şi tunuri de apă (informaţie „disculpatoare” servită de general după Revoluţie. O adevărată „lovitură de maestru”, genială, apreciază Mădălin Hodor). În arest se aflau circa 1000 de arestaţi, exclusiv timişoreni, inclusiv copii de 12-14 ani, iar pe străzi zăceau seceraţi zeci de morţi. De 29 de ani ni s-a servit „adevărul” că Elena Ceauşescu a ordonat transportul cadavrelor la Bucureşti şi incinerarea lor acolo, pentru a li se pierde urma.

Agenda generalului Ştefan Alexie deconspiră că în spatele odioasei acţiuni a stat nu Elena, ci nimeni altul decât Iulian Vlad. „Să îi alegem pe ai noştri!”, a ordonat subordonaţilor din Timişoara, cerând ca anchetarea arestaţilor să fie executată de securitate, şi nu de miliţie. Colonelul Nicolaie Ghircoiaş i-a ales pe cei împuşcaţi în cap sau înjunghiaţi şi i-a expediat cu o maşină frigorifică (Operaţiunea „Trandafirul”) la crematoriul de la Bucureşti, unde au fost incineraţi. Primarul Timişoarei se speriase că fumul şi mirosul ar agita şi mai tare familiile celor omorâţi pe străzi. Acţiunea a fost hotărâtă într-o şedinţă a CSS. Generalul Ştefan Alexie a încercuit cu pixul „problema fierbinte”: „Unde sunt copiii noştri?”. Vlad a indicat să li se spună părinţilor că ucişii „au fugit peste graniţă”. La proces, „confirmat” de complicele său Postelnicu, a susţinut că vinovată a fost „odioasa”.

Armata, cu toată presiunea lui Ceauşescu, nu intervenise încă decisiv în înnăbuşirea manifestaţiilor. A făcut-o ulterior, la ordinul lui Milea, care s-a şi sinucis, cuprins de remuşcări. Când oamenii de la Direcţia de Informaţii Militare, trimişi de generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major, la Timişoara i-au raportat că Securitatea şi-a „recuperat” morţii ei, lăsând Armata să se descurce cu ceilalţi, a izbucnit contrariat: „Ce? Şi i-au luat pe ai lor?”. Aşadar istoria contrafăcută a consemnat că vinovată de arderea morţilor a fost Elena Ceauşescu, făcându-l scăpat, pe moment, pe adevăratul regizor – şeful Securităţii, generalul Iulian Vlad. La Sibiu, locaţia lui Nicu Ceauşescu, securiştii trimişi de el au făcut prăpăd.

„I-am propus lui Milea să-l arestăm pe Ceauşescu, dar nu a vrut!”

O altă minciună sfruntată colportată de camarila adulatoare a lui Iulian Vlad a fost că în noaptea de 21 spre 22 decembrie i-ar fi propus lui Vasile Milea să-l aresteze pe Ceauşescu. Milea, desigur, nu-l mai poate contrazice. Agenda lui Ştefan Alexie spune că exact în noaptea de 21 decembrie (Alba Iulia se afla în stradă atunci şi doar disciplina noastră a împiedicat un carnagiu) şeful Securităţii a ordonat: „Să se facă arestări printre cei pretabili să se erijeze în conducătorii acestei mişcări.

Cine mişcă, îi vedem!”. Prin a „vedea” se referea la lunetiştii USLA, aflaţi în directa sa subordine, instalaţi în casele conspirative ale securităţii. Aceştia au primit misiunea să-i lichideze pe liderii identificaţi. În Alba Iulia ordinul lui Iulian Vlad poate fi confirmat prin două întâmplări, cărora atunci nu le-am acordat importanţa cuvenită: 1) Declaraţia aflată la dosar, luată de ofiţerul anchetator teroristului prins, Sorin Botar, în care acesta preciza că avea misiunea să destabilizeze paza la intrarea clădirii Comandamentului Revoluţiei (actuala Prefectură) şi să încerce lichidarea mea. 2) Maiorul Tiberiu Meruţă, cel care asigura paza comandamentului Revoluţiei, ne-a raportat că a apărut la intrare un individ, care a spus că au fost arestaţi „cei trei prieteni ai dvs.” (nu intru în detalii) şi respectivul îmi cere să cobor pentru a-i identifica. Era noapte şi comandantul Garnizoanei Alba, Viorel Bârloiu, i-a ordonat să îl aducă sus pe individ. Când s-a întors, maiorul era alb la faţă: „A fugit când i-am cerut să urce!”. „Vă aştepta un lunetist, cu siguranţă!” – a concluzionat comandantul Bârloiu şi a numit un alt şef al plutonului de pază. Faptele sunt cunoscute.

În dimineaţa zilei de 22 decembrie, la ora 10.00, după ce oamenii securităţii au încercat zadarnic, urmând ordinul Centrului, să sudeze porţile fabricilor pentru a împiedica muncitorii să se alăture revoluţionarilor (pot confirma că acest lucru s-a întâmplat şi la Alba Iulia), generalul Vlad a dat ordin să se ardă dosarele din arhivă (la Alba Iulia s-a încercat acest lucru în curtea securităţii). După Revoluţie a contestat acest lucru, dar l-au trădat doi securişti din Argeş, care au menţionat în rapoartele lor din 1990 că ordinul a venit de la generalul Ţencu, ofiţer de serviciu la DSS în 22 decembrie 1989. Ţencu n-ar fi îndrăznit să mişte un deget fără aprobarea lui Iulian Vlad. După ora 10.00 a avut loc ultima şedinţă CPEx, la finalul căreia Ceauşescu i-a cerut „să lupte până la capăt”. „Aşa vom face!”, a promis Iulian Vlad. Adulatorilor săi de după Revoluţie le-a spus că a replicat: „Luptăm pe dracu!” (Ce curaj, nu-i aşa!).

Adevărul este că generalul Iulian Vlad a urcat împreună cu soţii Ceauşescu spre acoperişul unde aştepta elicopterul, numai că liftul nu putea suporta greutatea suplimentară şi atunci el, împreună cu Dincă, au trebuit să rămână în CC. Nimeni dintre cei care au năvălit în CC nu-l cunoştea pe general, aşa că a putut uşor să se ascundă într-un birou şi să încropească povestea că el i-a împiedicat pe cei vreo 2000 de securişti pe care îi avea în sediul CC să tragă în manifestanţi. Dizidentul Dumitru Mazilu, aflat în sediu, povesteşte cu totul altceva. De acolo până la afirmaţia că el a salvat astfel Revoluţia nu a mai fost decât un pas.

Arestările ordonate de Securitate le executa Miliţia

În fine, suita sa de minciuni deconspirate este lungă. Iulian Vlad este cel care a dat ordin să fie arestat în acele zile Dumitru Mazilu, împreună cu familia, dar a dat vina pe „excesul de zel” al generalului Stamatoiu, iar în privinţa uciderii violente a dizidentului Gheorghe Ursu afirmă că nici nu l-a cunoscut.

Nu l-a cunoscut personal, dar când acesta a fost identificat după ani de căutări asidue, a indicat pe un bileţel ca „arestarea să fie realizată prin miliţie” (Ceauşescu declarase Occidentului că în România nu mai sunt deţinuţi politici) şi „să se afle cine mai era amestecat în complot”. De fapt Gheorghe Ursu nu făcuse decât să trimită o scrisoare „Europei Libere” în care argumenta că Ceauşescu nu realizase nicio consolidare serioasă a clădirilor avariate în cutremurul din martie 1977. A fost omorât în bătaie deoarece nu a putut să dezvăluie un complot inexistent. În final, vinovată a fost Miliţia.

Recunosc în procedeu ceea ce mi s-a întâmplat mie însumi în 1984 când am fost arestat nu de securitate, ci de miliţie. Abia a doua zi dimineaţă am fost predat colonelului de securitate Iosif Tofană (organizatorul arestării după ce a primit aprobarea primului secretar al judeţului, Mihai Marina) şi căpitanului Simion Paşca, anchetatorii mei şi ai prietenilor de afară, timp de 4 luni. Nu făcusem decât să trimit nişte memorii în care îmi exprimam nemulţumirea faţă de sistem, să dau telefoane reprobatoare la televiziune şi să scriu o carte „de sertar” („Furcile Caudine”, confiscată după arestare).

Trăim un timp al imposturii, falsităţii şi fariseismului, în care valori sacre ca democraţie, libertate, demnitate, pentru care au murit oameni, nu mai sunt recunoscute decât cu ipocrizie ca repere fundamentale ale societăţii. Nu o astfel de Românie am visat în Decembrie 1989.

Mihai BABIŢCHI

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---