Anul 2012 – Anul Caragiale l100 de ani de la moartea scriitorului

100 de ani de la moartea scriitorului

Anul 2012 – are o importanţă deosebită pentru cultura românească, pentru teatrul românesc, fiind desemnat „Anul Caragiale”, datorită dublei semnificaţii: marcarea a 160 de ani de la naştere şi 100 de ani de la moartea lui Ion Luca Caragiale, dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist român, de origine greacă.
I.L.Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale, care îi poartă numele, şi avea să devină cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români. Prin unchii lui, fraţii tatălui – Iorgu şi Costache – actori animatori ai începuturilor vieţii teatrale româneşti, I.L. Caragiale avea să cunoască şi să iubească de timpuriu teatrul. Se poate spune chiar că a respirat prin toţi porii atmosfera teatrului, iar în vremea aceea pentru el însemna un teatru total: dramaturgie, punere în scenă, artă actoricească, viaţă de culise, treburi şi încurcături administrative. În acest climat I.L. Caragiale avea să devină un „om total” al teatrului. Dragostea pentru limbă i-a cultivat-o învăţătorul său Bazil Drăgotescu, despre care îşi va aminti cu adâncă recunoştinţă. Fiind în clasa a patra a acestui dascăl, avea să asiste la vizita făcută de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
În preajma vârstei de 18 ani îi moare tatăl, iar din această perioadă Caragiale intră în lupta vieţii. Din acest contact direct cu oamenii îşi va trage el sursele.
În anul 1870, tânărul Caragiale este numit copist la tribunal şi cunoaşte lumea micilor funcţionari, cu dramele şi meschinăriile ei, lume care-i va popula în special „Momentele”. Meseria de copist nu-i place şi Caragiale lucrează succesiv în calitate de corector şi colaborator la diferite ziare, inclusiv la „Timpul” împreună cu Eminescu şi Slavici, apoi ca traducător de piese la Teatrul Naţional. Aceştia sunt anii începuturilor lui publicistice şi literare. Caragiale debutează cu poezii satirice.
Anul 1879 marchează „lovitura de teatru” pentru afirmarea sa literară: apare în „Convorbiri literare” comedia „O noapte furtunoasă”, a cărei prezentare pe scena Teatrului Naţional e întreruptă, datorită reacţiei violente a publicului care se recunoaşte în personaje. Caragiale deschide astfel seria capodoperelor sale care aveau să-l consacre drept cel mai de seamă reprezentant al dramaturgiei româneşti. În anul următor, 1880, va scrie capodopera dramaturgiei româneşti, farsa într-un act „Conul Leonida faţă cu Reacţiunea”, în care ridiculiza teama de revoluţie a micii burghezii. În 1884 scrie comedia în patru acte „O scrisoare pierdută”, apoi în 1885 comedia în trei acte „D-ale carnavalului”. În 1890 scrie drama „Năpasta”. După 1890 activitatea de creaţie a lui Caragiale se orientează spre genul satiric scurt realizând celebrele „Momente şi schiţe” şi o parte din povestiri şi nuvele.
Cu toată notorietatea literară, viaţa personală a lui Caragiale este stăpânită de nesiguranţa existenţei. Plecarea lui Caragiale în străinătate în primăvara anului 1905, trebuie pusă în primul rând pe seama neîncetatelor deziluzii morale şi nesiguranţei materiale. Scriitorul nu s-a rupt de ţară, ci şi-a manifestat în continuare ataşamentul. La aflarea cumplitei veşti a reprimării răscoalelor ţărăneşti din 1907, după o criză morală, cuprins de durere şi indignare a scris „1907. Din primăvară până în toamnă”.
Ca nuvelist, Caragiale a cultivat proza de observaţie psihologică şi realistă „O făclie de Paşte”, „Păcat”, „Două loturi”, „În vreme de război” sau fantastică şi folclorică, „Kir Ianulea”, „Calul dracului”, „La hanul lui Mânjoală”.
Caragiale ne-a mai lăsat studiul teatral „Cercetarea critică asupra teatrului românesc”(1878) şi a tradus câteva lucrări dramatice din literatura universală.
Poetul Alexandru Vlahuţă – poet format la şcoala imensei admiraţii faţă de Eminescu, portretist talentat al creatorilor de geniu a făcut o schiţă portretică lui Caragiale: „Un suflet ciudat, pe care cercetătorii şi-au dat osteneala să ni-l înfăţişeze şi mai ciudat. Veşnic în frământare, plin de inegalităţi şi de contradicţii – ca şi viaţa însăşi în învăluirile ei…”.
În anul 1912 este chemat în ţară pentru a sărbători împlinirea a 60 de ani. Însă, la 9 iunie 1912, Ion Luca Caragiale moare subit în zorii zilei în locuinţa sa de la Berlin din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. În toamna aceluiaşi an trupul sau a fost deshumat din cimitirul berlinez şi adus în ţară, unde a fost re-înhumat la cimitirul Bellu din Bucureşti, alături de Mihai Eminescu şi George Coşbuc.
Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional şi a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureşteni care au luat parte, la această solemnitate aflându-se toţi marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Ştefan Octavian Iosif, Ovidiu Densuşianu, Corneliu Moldovan, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Sandu Aldea, Nicolae Dumitru Cocea şi alţii.
Ion Luca Caragiale a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române la 28 octombrie 1948.

1912 – Barbu Ştefănescu Delavrancea, la moartea lui Caragiale:
„Caragiale n-a murit
Caragiale nu poate să moară …
Ostenit de atâta zbucium, doarme cu faţa în sus… încet să nu-l deşteptăm… desprins din unda divină, oprit o clipă între noi, geniu reversibil, se întoarce în splendorile misterelor de unde ne vor veni geniile….”
…2012 ANUL CARAGIALE
Istina SIMA
Preşedintele Cercului ASTRA „Grigorie Sima” Aiud

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI