La vânătoare de mituri

    Campionatul mondial de fotbal 1998, finala Franţa versus Brazilia – campioana mondială en-titre, echipa cu cele mai multe titluri câştigate din istorie. Îmi amintesc atmosfera din casă, unde mai mulţi prieteni de-ai părinţilor folosiseră pretextul pentru a se revedea. Neexistând miză pentru România, mai toată lumea era relaxată, aşteptând meciul ca pe un show. Unul dintre invitaţi era în chip contrastant foarte învolburat, aplaudând frenetic la final victoria Franţei, o echipă pe care paradoxal, de fapt, o antipatiza. De unde entuziasmul? Pierduse Brazilia, restul nu conta. „S-a mai dărâmat un mit!”, a accentuat satisfăcut oaspetele nostru. (La următoarea ediţie, Brazilia urma să redevină campioană mondială.)
Reţin senzaţia de atunci şi faptul că mi-au displăcut profund, deşi nu eram microbistă, ideea sărbătoririi „negative”, a celebrării mai degrabă a înfrângerii, decât a victoriei, plăcerea distrugerii legendei. Aceeaşi senzaţie, dar mai accentuată, am avut-o şi zilele trecute, când, în contextul unei  emisiuni care prezenta povestea lui Raed Arafat şi pasiunea sa profundă, inspiratoare, un prieten comenta pe fundal:  „Eu sunt sigur că lucrurile nu stau chiar aşa, precis face parte din serviicile secrete ale ţării lui!” Provocat la precizie şi argument, el a adăugat: „Eu asta cred… Nu îmi place că aştia vor să-l transforme într-un erou, într-un mit. Clar că a făcut şi el ceva, dacă nu e în serviciile secrete, deşi eu sunt convins, e altceva la mijloc… E părerea mea şi am dreptul la ea!”.
În presă am citit recent povestea româncăi Mica Ertegun, celebru designer de interior din New York, văduva lui Ahmed Ertegun, fondatorul Atlantic Records, care a făcut cea mai mare donaţie din istoria Universităţii Oxford – 26 de milioane de lire sterline, după ce, susţine domnia sa, a încercat zadarnic să investeacă banii respectivi în România, în restaurarea operelor lui Brâncuşi de la Târgu-Jiu. Autorităţile române, desigur, au privit intenţia cu circumspecţie superioară şi au refuzat-o. În schimb, Universitatea Oxford a acceptat cu braţele deschise donaţia.
De fapt, nimic surprinzător sau nou. Oricât de ireal ar părea, în 1951 autorităţile române au refuzat intenţia lui Constantin Brâncuşi de a dona statului  230 de sculpturi, 41 de desene, 1.600 de fotografii şi clişee, unelte, mobilier şi atelierul său din Paris. Rănit de refuzul donaţiei,  Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română, acceptând-o pe cea franceză, moment pe care îl amânase timp de cincizeci de ani „din dragoste pentru România” şi a oferit Franţei atelierul său cu cele 230 de lucrări, astăzi muzeu şi punct major de interes pentru admiratori. În 1955, Brâncuşi ne-a mai întins o mână, solicitând repatrierea pentru a fi înmormântat alături de părinţii săi, la Hobiţa. Cererea i-a fost însă, şi de această dată, respinsă. Artistul genial Brâncuşi e astăzi cel mai scump vândut sculptor din lume, iar darul său refuzat în 1951 este evaluat la aproximativ 6,5 miliarde de euro.
De altfel, am sesizat de mult în peisajul autohton o tendinţă pregnantă de minimalizare a valorii, de distrugere furibundă a miturilor. De regulă nu ne recunoaştem valorile până când nu o fac alţii mai întâi, ne îndoim de realitatea meritelor lor, care ne par suspecte. Incapabili să le apreciem, tânjim după o probă contrarie care să le infirme sau, în lipsă, o fabricăm, speculând flămând şi legitimându-ne demersul,  indiferent cât de injust, de nociv şi de iresponsabil ar fi, prin dreptul la opinie şi sfânta libertate de exprimare  – „Aşa cred eu! E dreptul meu!”  Dreptul la opinie implică judecata liberă asupra unor fapte, idei, lucrări, critica operei sau a persoanei, dar plecând de la date reale. Nu implică şi nu justifică născocirea, care nu e altceva decât o reprobabilă calomnie. În acelaşi timp, aplaudăm extatic orice eşec, oricât de lipsit de relevanţă ar fi, ne repezim vultureşte să devorăm autorul la cel mai mărunt derapaj. Ne-am pierdut, dacă am avut-o vreodată, capacitatea de a admira. Şi perpetuarea unei astfel de mentalităţi toxice ne otrăveşte şi ne condamnă. Asta face ca Brâncuşi – Sfântul din Montparnasse, să fie în ochii lumii „un francez născut în România”.

Ioana Romana LAURENŢIU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI