Toată lumea la ski!

M-am gândit mult să scriu sau nu aceste rânduri. M-am gândit nu cumva, Doamne fereşte, să se simtă lezat în interes vreun schior de pe cuprinsul patriei. Am decis să-mi asum acest risc.
E un truism că în cele două decenii de democraţie pe care le-am străbătut până acum economia a tranzitat spre buzunare private sau spre faliment. Cert este că recesiunea ne-a prins pe picior greşit, îmbătaţi de o creştere economică bazată pe speculaţii imobiliare abracadabrante şi pe consum excesiv din împrumuturi cu buletinul. Nu vreau să caut acum vinovaţii. Spun doar că ceea ce s-a dobândit uşor, s-a dus şi mai uşor. Mai grav este că în acei ani s-a consolidat una dintre trăsăturile nefericite ale românilor: fala. Pe lângă dotarea cu case şi maşini luxoase plătite „cu buletinul”, s-au cam dezvăţat de muncă dedulcindu-se la petreceri şi vacanţe scumpe. Fac totul ca să fie „în trend”. Iar de vreo câţiva ani „în trend” este să mergi la ski. Şi s-au uitat românii în jur şi au văzut că în România nu prea ai unde schia. Pe Valea Prahovei e mare îmbulzeala. Aşa că au plecat peste hotare. Ce se întâmplă au văzut şi unii primari, preşedinţi de consilii judeţene şi, iată că a văzut foarte clar şi Ministerul Turismului şi Dezvoltării Regionale. Cum industria nu merge, agricultura e la pământ, iar mineritul este pe ducă s-au gândit oameni de la diferite nivele de decizie cum să facă ceva cu ţara asta, cum să dea de lucru unor oameni şi cum să satisfacă în ţară crescânda pasiune a românilor pentru ski. Aşa se face că au apărut ca ciupercile după ploaie zeci, sute de proiecte de pârtii de ski oriunde e un deal mai falnic cu ceva zăpadă. Unele sunt proiecte viabile, altele au fost proiecte viabile dar încăpăţânarea unor primari fie le-a transformat în eşecuri răsunătoare, fie le-au încetinit atât de mult dezvoltarea încât caimacul îl iau alţii şi foarte multe simple inepţii. Schiorii ştiu la ce mă refer!
Implicarea ministerului de resort s-a soldat cu acordarea titlului de staţiune turistică pentru comune sau oraşe montane lipsite însă de infrastructură dar aspirând s-o aibă, cu sprijin pentru amenajarea câtorva instalaţii de cablu, ultima fiind inaugurarea la Vulcan a celebrei telegondole spre nicăieri. Spun asta pentru că zona, deşi frumoasă nu are tradiţie de staţiune montană, deci nici dotări de cazare, masă sau altceva, ci tradiţie de minerit. Dar mineritul (ca şi alte ramuri industriale, în România) nu mai e la modă! Nu mai e la modă încă de la mineriadă când excesele reale ale minerilor asupra bucureştenilor, au dat conotaţi cu totul nerealiste şi periculoase termenului de „miner”, acelea de violent, needucat… Încet, încet dar aproape programatic minerii şi mineritul au fost marginalizaţi în conştiinţa publică astfel încât problemele din Valea Jiului sau din alte zone miniere au rămas aproape necunoscute, aşa cum sunt necunoscute şi intenţiile faţă de această industrie a cărei distrugere o vom plânge peste ceva ani, schiind desigur!
Înlocuirea mineritului cu turismul montan este doar unul dintre exemplele de superficialitate cu care este abordată bunăstarea noastră ca popor. Nu cred că termenul „dezvoltare durabilă” înseamnă înlocuirea oricărei activităţi economice cu turismul sau cu revenirea la meşteşugurile tradiţionale. Apropo, vă mai amintiţi că minerilor din zona Baia de Arieş (acum desfiinţaţi) li se propunea la un moment dat ca ocupaţie alternativă practicarea meşteşugului producerii armelor artizanale? Sustenabilă dezvoltare nu? Nu cred că omenirea nu va mai arde cărbune, aşa cum nu cred că ne vom potoli vreodată foamea cu pilule. Iar despre criza alimentară se vorbeşte tot mai des. România are şi cărbune şi trei milioane de hectare de teren agricol nelucrat. Şi nu numai!
Anca DINICĂ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI