VIDEO| 26 august: Povestea celui mai CUMPLIT accident rutier din județul Alba în care și-au pierdut viața 14 persoane

Accidentul de la Mihoești, o istorie a unui accident rutier care nu a făcut niciodată istorie: 14 morți și cam tot atâția răniți grav în cel mai tragic accident rutier din județul Alba

Un autobuz cu aproape 30  de oameni la bord s-a rostogolit, peste 100 de metri, în prăpastie, la Mihoiești. Accidentul produs în 26 august 1987 a fost îngropat de autoritățile comuniste ale vremii odată cu morții.

Urcând pe drumul județean 762, dinspre barajul Mihoiești spre Vidra, undeva, pe partea dreaptă, la loc vizibil pe marginea șoselei, privirea călătorului se agață de un monument funerar, majestuos, din marmură albă. În imediata vecinătate, monumentului alb îi este tovarășă o cruce de fier, care ne spune și un nume: B. G., 5 octombrie 1974 – 26 august 1987.

În spate, chiar pe buza prăpastiei, în coada barajului Mihoești care se umflă și cu Arieșul Mic dinspre Vidra, zărim o altă cruce, de fier, înaltă de vreo 5 metri, înghițită de lăstărișul tânăr. De brațele crucii atârnă sau sunt fixate prin sudură, deasupra, alte 10 cruci mai mici, tot din fier. Nici un nume, nici o dată, doar un morbid exercițiu de matematică pentru călător: o cruce mare plus încă 10 mici egal 11 cruci. 11 cruci pentru 11 morți în acel loc. De la un nume: B. G. și de la un final– 26 august 1987, înscrise pe o cruce, dar mai ales urmărită de clinchetul metalic al celor 10 cruci tânguitoare în bătaia vântului am pornit-o pe urma unei povești cumplite. O istorie a unui accident rutier care n-a făcut niciodată istorie.

Acel loc, în 26 august 1987, a însemnat pentru 14 oameni moartea. Atunci au pierit pe loc 11 oameni iar trei s-au stins la câteva ore sau zile diferență, din cauza rănilor îngrozitoare suferite. La locul accidentului, un singur nume. Restul numelor, vreo 13, sunt acum risipite prin cimitirele din Ponorel, Segage, Vidra Centru, Târsa-Avram Iancu, pe cruci din marmură sau babdiță.

De precizat că în arhivele ”civile” ale județului Alba, în raportările instituțiilor din Câmpeni sau ale comunelor din jur către județ nu am găsit nicio mențiune cu privire la acest tragic eveniment (gen mobilizare spital, ambulanță, poliție. E evident că nu mă așteptam la o mobilizare similară SMURD-ului dar, orișicât!). Nici în arhivele Partidului Comunist Român de la acea dată, raportările tovarășilor din Alba către Nicolae Ceaușescu, către CC al PCR, nu am găsit nicio mențiune despre evenimentul în urma căruia au pierit 14 oameni.

Există probabil dovezi în arhivele procuraturii sau a securității de atunci. Să  fie! Cel mai simplu a fost să urc sus, la Vidra, să aflu povestea, sinceră, de la supraviețuitori. În plus, pe măsură ce aflam detalii despre cumplitul accident, eram tot mai convinsă de faptul că morții de acolo merită să fie strânși, cu numele, pe o cruce amplasată în locul fatidic. Dacă și martorii direcți sau indirecți ai întâmplării dispar cu timpul, acolo va fi locul unde nu s-a întâmplat de fapt nimic. Iar după nici o jumătate de secol, dorința regimului comunist de atunci, de tăcere deplină asupra evenimentului, se va fi împlinit.

Autobuzul morții, A-8, s-a rostogolit în prăpastie, 100 de metri, cu aproape 30 de oameni la bord, în coada barajului de la Mihoești

Majoritatea călătorilor din autobuzul A-8 Roman Diesel, aparținând autobazei Câmpeni și adus doar de câteva zile de la București, era constituită din navetiști ieșiți din schimbul întâi, de la cariera din Dealul Piciorului sau de la Uzina de Preparare a Cuprului. Deși, de obicei, autobuzele cu navetiști făceau curse complete din Dealul Piciorului – Roșia Poieni, prin Mușca-Câmpeni-Vidra -Avram Iancu, până la Târsa, în ziua cu pricina, navetiștii au fost nevoiți să schimbe mijlocul de transport în Câmpeni, urcându-se în ”autobuzul morții”. Unii au coborât în două stații, Mihoești și Burzonești, înainte de accident. Alții au călătorit până la capăt, spre moarte. Cel mai mic călător, un băiat ce nu împlinise 12 ani, din alt județ, călătorea însoțit de bunica sa din Avram Iancu. El a murit în urma unei hemoragii interne massive.

Bunica sa a supraviețuit atunci tragediei. Majoritatea călătorilor erau de 17-18 ani, 30-40 de ani. Toți tineri. Din declarațiile martorilor supraviețuitori, se pare că șoferului i s-a făcut brusc rău, a înțepenit cu mâinile pe volan și nu a mai redresat direcția în curbă. Autobuzul nu avea servodirecție. A rupt balustrada de metal de la marginea șoselei și a intrat în stâlpul de electricitate. Atunci au pocnit în mii de cioburi geamurile securit (nu erau ca cele din ziua de azi, care nu se dezintegrează la impact).

Cupola autobuzului a fost retezată în timpul accidentului, cel mai probabil de două stânci întâlnite în cale, în timpul rostogolirii în prăpastie. Toți stâlpii autobuzului au rămas intacți după secționarea cupolei. După ce a sărit cupola autobuzului, oamenii au fost împrăștiați pe coastă ca și chibriturile dintr-o cutie. După ce s-a rostogolit 100 de metri în prăpastie, autobuzul s-a înfipt cu botul în Arieș. 11 oameni au murit pe loc. Morții au fost duși la morgă cu o dubă de transport muncitori, spun martorii.

Șoferul autobuzului s-a ales cu răni foarte grave, multiple fracturi. A fost transferat din Spitalul Alba la Spitalul Cluj, atât pentru tratament dar și pentru a scăpa de atitudinea ostilă a unora dintre aparținătorii celor implicați în accident. Ca să îngroape toți morții, au venit aprope toți preoții de pe toată Valea Arieșului Mic. Într-o singură zi au fost înmormântați toți, după ce de la morgă au fost returnați rapid, a doua zi, pentru ca să poată fi și privegheați două seri, conform tradiției.

Tragicul eveniment rutier a fost anchetat atunci sub coordonarea generalul maior de miliție Romeo Câmpean, locțiitor al șefului Inspectoratului General al Miliției Române. Acesta a fost trimis în județul Alba de către ministrul de Interne de atunci, George Homoștean (n. 1923, Deva, – d. 2016, Alba Iulia) care, de altfel, fusese prim-secretar PCR al județului Alba o perioadă îndelungată, între 1968-1977. Grl. mr. Romeo Câmpean a făcut parte, ulterior, din comandamentul acţiunii ”Orient-89”, ultima vizită a lui Ceaușescu în Iran între 18-20 decembrie 1989.

Relicvele autobuzului au fost scoase din Valea Arieșului Mic cu o macara și transportate la București pentru expertize amănunțite. Nu au fost găsite defecte de fabricație care să fi determinat groaznicul accident. Aceasta cu toate că, din păcate, defectele de fabricație erau un numitor comun pentru cam toate bunurile fabricate pe atunci în România, din graba de a raporta partidului comunist ”realizarea planului cincinal sau chiar depășirea lui”.

Cercetările miliției s-au focalizat atunci pe greșeala umană a șoferului. Interesant este faptul că în timpul anchetei a fost luată în calcul, chiar în cadrul Ministerului de Interne, posibilitatea ca pentru evitarea tragediilor asemănătoare, să se întocmească pe viitor… ”diagrama spirituală” a șoferilor care plecau în cursele de transport persoane.

Șeful Miliției Câmpeni a fost atunci col. (r) Gheorghe Bibolar. Șeful Serviciului Circulație al Miliției Județene Alba a fost col. (r) Cazan. Șeful Autobazei Câmpeni a fost Uțu Bota. Procuror de caz a fost Augustin Lazăr, fostul Procuror General al României. În 1987, primar al orașului Câmpeni era Zeno Nicoară, profesor.

A cesta a fost al doilea mare accident rutier (de care se știe!) în care a fost implicat un autobuz Roman Diesel A-8. În 1980, un autobuz A-8 care rula între Botoșani și Suceava, în dreptul satului Huțani, a căzut într-o mlaștină de la marginea drumului. 40 de oameni și-au pierdut atunci viața.

Cu viața pe moarte călcând: Anișoara Cioran a primit în dar de ziua ei… două vieți!

Pe Anișoara Cioran am regăsit-o constant în amintirile martorilor supraviețuitori ai accidentului. Ea este dovada vie a faptului că minunile se întâmplă. Este femeia care, însărcinată în 5 luni fiind, s-a rostogolit cu autobuzul în prăpastie, s-a ridicat pe picioarele ei, a urcat din nou pieptiș coasta dealului, a ieșit la drum, către Ponorel  și a alertat trecătorii care, la rândul lor, au dat prima alarmă la miliție.

Dar, pe lângă acest incredibil tur de forță pentru o femeie gravidă, în acea zi s-a întâmplat o altă minune de la Dumnezeu: Anișoara împlinea 29 de ani și, de ziua ei, a primit în dar două vieți – a ei și a copilului pe care îl purta în pântece. După cumplitul accident, cu trei coaste rupte, a dus sarcina până la capăt, în ciuda temerilor medicilor legate de integritatea fizică a fătului. În luna decembrie 1987 a dat naștere unui băiat perfect sănătos. Acum acesta are 32 de ani și muncește în Austria.

Deși aveau locuință în Câmpeni, în ziua de 26 august, după ce a ieșit de la serviciu, lucra la tricotaje, la Tricomel, Anișoara s-a pregătit să urce sus în Vidra-Poieni, în Băi, unde o aștepta primul copil, de doi ani jumătate și soțul său, care rămăsese să își ajute socrii la muncile câmpului. Își propusese să se urce în autobuzul de 11.30. Soțul său era în zilele libere după ce timp de trei luni muncise ca șofer detașat la Rovinari. Ne spune că de la 10.30 până la 16.00 nu i-a venit, pur și simplu, să iasă din casă să meargă la alt autobuz decât acela în care s-a urcat.

”Am urcat doar în acel autobuz. În spatele meu stătea Vesa Mircea, pe penultimul scaun. Îmi aduc aminte că mi-a zis că o să mă pupe de ziua mea înaintea lui Trăienuț, soțul meu. Lângă mine, peste interval, stătea Corneluț Vârtan. Și acum îmi aduc aminte că era îmbrăcat cu o cămașă roșie. Eu stăteam lângă o fină de a mea, pe scaun. Au scăpat toți cei care au coborât la Mihoești și la Burzonești. Erau câteva femei în doliu, cu câțiva bărbați, care au coborât în stație la Burzonești, cam cu 50-100 de metri înainte de locul accidentului. Îmi aduc aminte de bubuitura aia groaznică, atunci când ne-am băgat în stâlp.

Eu m-am trezit pe malul Arieșului, în mocirlă, către Ponorel. Autobuzul, ce a mai rămas din el, l-am văzut în apă, către Câmpeni. Mergea încă motorul. M-am ridicat, m-am spălat și am văzut că degetul arătător de la mâna dreaptă îmi era rupt, se ținea în piele. M-am uitat în jur și l-am văzut pe copilul ăla, pe Corneluț Vârtan, întins în apă, mort, cu capul plesnit. Alt coleg, Emanoil Oargă, a murit pe loc. Îmi aduc aminte că în Autogară la Cîmpeni nu a avut timp să pipe decât o jumătate de țigară. Nu mai gândeam limpede. Am luat-o pe lângă vale în sus.

Eram plină de sânge, frunze și noroi. Aveam multe tăieturi, de la cioburi și de la altele.  După aceea mi-am dat seama de minunea ce s-a întâmplat: tot corpul îmi era vânăt ca pruna, bătucit, tăiat, cu cioburi înfipte dar burta îmi era perfect albă, neatinsă, ca o centură. Mi-am pierdut un pantof în mocirlă, m-am dus desculță la un picior. Când am ajuns sus, la șosea, către Ponorel, m-am așezat, că nu mai puteam merge. Am văzut locala trecând în sus, către Vidra.

M-am dus către oamenii pe care i-am văzut că se strânseseră la locul accidentului, că au văzut cioburi. Viorica lui Gheorghe a lui Miron, și soțul ei, Ion, vecini cu mine, nu m-au recunoscut, atât de murdară și plină de sânge eram. M-au întrebat ”Cine ești?”, ”Ce pățiși?”.  Ion m-a recunoscut că sunt nevasta lui Trăienuț din Băi. Nu am realizat atunci că eram atât de desfigurată, de nu mă mai cunoșteau nici vecinii. Viorica mi-a dat vesta ei să mă șterg de sânge și de noroi. ”Ne răsturnarăm cu autobuzul!” le-am zis. Au rupt-o la fugă pe coastă în jos, la răniți, m-au lăsat acolo. Între timp a venit medicul veterinar de la Vidra, Marcel Bolog, cu mașina. M-a băgat în mașină și m-a dus la spital. Nu am putut intra la spital la Câmpeni, că era săpată șoseaua. I-am trimis vorbă soțului meu, prin Viorica, despre faptul că am avut accident și pe mine nu știu la ce spital mă duc.

La Abrud au stat cu mine, Marcel Bolog – Dumnezeu să-i dea sănătate, și profesorul Sandu de la Abrud – Dumnezeu să-l ierte că a murit. M-au consultat acolo medicii. Mi-au cârpit degetul, mi-au dezinfectat pe rănile de la cap, mi-au zis că am trei coaste rupte. A venit și soțul meu între timp. Am fost lucidă, doar în mașină, de la Abrud spre Zlatna, mi-am pierdut cunoștința. A stat soțul meu două săptămâni în spital la Alba, și mama. Mi-a fost frică tot timpul să nu-mi facă vreo injecție, să nu avortez. Eu îmi simțeam copilul, că mișca.

La Alba au venit din ministerul Sănătății, cred că chiar ministrul de atunci. Toți m-au speriat că nu voi mai naște un copil normal. Le-am zis că, dacă mi-a dat Dumnezeu să scăpăm amândoi din accident, voi crește oricum copilul, normal sau nu. După două săptămâni am ieșit din spital și m-a luat doctorul Cârja în grijă, la Câmpeni. La Alba, numai după o săptămână, mi-a tras soțul meu cioburile din spate, că dădeau să se coacă rănile, cum am stat numai întinsă pe spate.

Mi-au intrat în răni și frunze, și pământ. O cunoștință de-a mea, Heler, țin minte că ultima dată a mâncat în spital din compotul meu de prune. După aia a venit nevastă-sa și mi-a zis că a murit. Mulți dintre răniți au făcut alte boli în spital: hepatite, pneumonii, i-a invadat puroiul. Accidentul m-a marcat însă pentru toată viața. De câte ori trec pe lângă locul accidentului, amuțesc. În plus, de câte ori mă urc într-o mașină, sunt atentă la drum de zici că eu conduc. Fiul meu îmi spune: mamă, tu ai învățat acum toate pietrele de pe drum!

Ioan Nicolae Vârtan, geamănul supraviețuitor care trăiește de 34 de ani cu fratele său doar în suflet

Ioan Nicolae Vârtan, născut în 1968, și-a pierdut în acel accident fratele geamăn, Cornel. Nu împliniseră atunci încă 18 ani. Toamna urmau să plece amândoi în armată. Cel care a scăpat, Nicușor Vârtan, după ce s-a vindecat, a fost luat în armată. A muncit, ca militar în termen, la construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră. Revoluția din 1989 avea să-l prindă, ca militar, la… Constanța. Și de acolo a scăpat cu bine.

”În autobuz stăteam în spatele șoferului, era doar un singur loc. Pe partea cealaltă stătea Tomuș, șofer în Dealu Piciorului, care lucrează și acum pe autobuz, șofer. (…) În spatele meu mai era un văr, Voicu, iar Vesa Cornel a Nanului era chiar la ușă. Autobuzul a dat într-un stâlp de curent, au pocnit geamurile, parbrizul, de zici că a trăznit. Când autobuzul dădu în stâlpul de curent de la marginea șoselei, s-a deschis ușa, a căzut Vesa jos din autobuz. M-am trezit în dunga râului. Nu vedeam nimic că aveam o tăietură în cap și îmi curgea sângele vale. M-am ridicat și am picat din nou, pe foale, în râu. Am văzut că sus pe deal oprise locala de trei jumate. Oamenii din locală s-au dat jos și s-au coborât în râpă, să ne ajute. Eu abia vedeam cu ochii de atâta sânge, eram plin de tăieturi.

Ne-au pus pe toți în autobuzul local, care cum puteam: pe scaune, pe jos. Autobuzul venise repede pe drumul vechi, pe la baza barajului. Cu ce să te ducă? Ce salvări? Urlau toți de durere, se văitau, unii își strigau părinții, alții copii. Am ajuns la spital în Alba numai pe la 10 seara. Au încercat să ne ducă la spital la Câmpeni, dar nu au putut intra cu noi, se săpa pe stradă în sus către spital. Au fugit cu noi la Abrud. De la Abrud ne-au preluat ambulanțele venite de la Alba Iulia, cu medici și asistente veniți pentru triajul răniților.

Corneluț, frate-meu geamăn, stătea undeva mai în spate.  Ăia care stăteau mai în spate, am impresia că mai toți or murit atunci. Autobuzul s-a rostogolit mai întâi în bot, apoi în coadă. Când s-a întors, a sărit plafonul autobuzului și i-a împrăștiat pe toți oamenii prin aer, apoi ei s-au izbit de coastă, de stânci, de pietre. Am auzit mai târziu de la oameni că era unu mai gras, mai puternic, în autobuz, și după ce a sărit din mașină, a rămas cu gâtul împlântat într-un arin. Au fost și cu picioarele rupte, bazin spart, alți și-au pierdut câte un picior, câte o mână. În autobuz mai erau șoferi de pe autobuze, erau liberi, veneau acasă – doi au murit. Pe frate-meu, Corneluț, l-am văzut în apă. A fost aruncat din autobuz. A dat tare cu capul de o piatră și acolo a rămas. La 6-7 metri de mine.

La Abrud ne-au pus și pe jos la spital, că eram mulți. Mie, la Spital la Alba, mi-au pus 38 de copcii la cap. Nelu Pietricele, de la Bobărești, ce era mecanic la IRTA, a fost rupt rău, lovit la cap, cu pielea sfâșiată de pe față, cu coaste rupte. A scăpat. Nicu lui Didi, noi îi ziceam Pieptosu, a avut atunci amândouă picioarele rupte, sărite, coaste rupte. Și el a scăpat, deși a fost operat pe viu, cu căluș în gură, că nu-i prindea deloc anestezia. În prima zi, nu ne-a prea băgat nimeni în seamă la spital la Alba. A doua zi, a venit cineva de prin minister, și le-a dat viteză. Au început să umble după noi, ceva de speriat. Eu, pe piciorul drept, am avut ulei de motor, și în a treia zi de stat în spital. A venit un doctor mai tânăr și s-a uitat la mine.

Eu, cum aveam o tăietură mare, cu sticle în rană, pe șoldul drept, nu mă puteam mișca, mă durea groaznic. Doctorul când a văzut piciorul maroniu, s-a speriat, a zis că-i grav, poate trebuie tăiat. Eu m-am speriat. Când colo, eu eram numai murdar d eulei și pământ. Cioburile din spate mi le-a tras un consătean, Petrea, fratele lui Voicu. De la spitalul din Alba, ne-au transferat atunci, pe unii dintre noi, la spitalul din Sibiu. Șeful de la Circulație era atunci Cazan. Zilnic venea, cu alți milițieni, să ne ia declarații la spital. Ne-a învățat pe de rost, pe toți. Încercau să afle toți polițiștii ce s-a întâmplat, cum s-a produs accidentul. Încercau să-i găsească ceva șoferului.

Ne-au căutat și acasă la Vidra. Mă mai întâlnesc cu șoferul aurobuzului de atunci și îl întreb: Bă Iosife, ce-ai făcut? Și se apucă de plâns. Vă dați seama că nici el nu a vrut să facă o asemenea grozăvie. I s-o fi făcut rău. Că atunci, la volan, el a luat curba și nu a mai îndreptat roțile. S-a dus o bucată pe marginea drumului, a intrat în stâlp și ne-am răsturnat în râpă. S-a strâns lumea, ne ajutau pe noi, ăia care mai mișcam. Majoritatea am fost tineri în autobuzul ăla. Biboc a murit pe Dealu Mare, în salvare. Avea hemoragie mare, în cap. Crucea de marmură, în memoria copilului care a murit în accident, a apărut acolo foarte repede, nici după un an”.

Istin Vesa, din Vidra, zburat din autobuz pe la mijlocul coastei. Avea 18 ani în momentul accidentului.S-a rostogolit până în vale. L-a ajutat să se ridice un polițist de la Câmpeni, care fotografia locul accidentului, Petrea Roman, l-a dat cu apă rece. ”Am stat pe al treilea rând de scaune cu Chirilă Daniel, de pe Valea Morii. A scăpat. Erau vreo trei femei în autobuz. O femeie din Lunca Vesești s-a ales cu un picior tăiat.  O fată din Târsa a murit. A fost unul, Ioșca Vârtan, din Ponorel. S-a urcat din Câmpeni până în Mihoești iar la Mihoești s-a dat jos, înainte de accident, și a zis că el nu mai poate de cald, rămâne să bea o bere. A fost unul Todor Oargă, care a picat din autobuz când s-au rupt parapeții. Era lipit de ușă. S-a deschis ușa de la izbitură și a căzut pe spate. A avut noroc”.

Dumnezeu să-I odihnească în pace pe cei duși de la noi iar pe cei vii, să-i întărească!

Nicoleta IDITA – TOMUȚA

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI