20 Februarie: A fost decretată Constituţia regelui Carol al II-lea, începutul drumului către dictatura regală. Reintroducerea pedeapsei cu moartea, printre măsuri pentru siguranța Statului

„Constituţia din 1938” a fost un obiectiv al suveranului urmărit cu mult timp înainte, chiar de la Restauraţie (8 iunie 1930).

Prestaţia partidelor politice a scăzut de la an la an în intervalul 1918-1938, fie că partidele nu mai aveau lideri reprezentativi cu idei novatoare, fie că politicianismul sau lupta îndârjită pentru putere acaparase cu câteva excepţii formaţiunile politice.

Carlismul devine noua politică în stat, aparţinătorii având un permis pentru satisfacerea nenumăratelor interese personale şi de grup. Din păcate, destui intelectuali sau oameni cu o carte de vizită ireproşabilă până atunci au aderat la noua formulă.

Rezultatul electoral din decembrie 1937 a indus o criză politică, pentru prima dată de după război nici un partid nu a obţinut majoritatea, astfel că regele a forţat instalarea partidului de pe locul al patrulea – Partidul naţional-Creştin – cu un guvern condus de Octavian Goga.

După 44 de zile, acest cabinet pierde încrederea lui Carol al II-lea, fiind pregătit terenul pentru dictatura personală prin adoptarea la 27 februarie 1938 a unei noi Constituţii care cumula în afara puterii judecătoreşti, toate celelalte funcţiuni ale Statului într-o singură mână.

Noua Constituţie ca şi alte legi speciale promulgate cu ceva vreme în urmă urmăreau nu numai desfiinţarea partidelor politice, dar avea şi un destinatar precis : Mişcarea legionară, reprezentată politic prin partidul „Totul pentru Ţară”.

Un partid de extremă-dreapta care ieşise surprinzător pentru cei care nu cunoşteau politica internă pe locul al treilea în alegerile din decembrie 1937 cu 15 la sută din sufragii sau 66 de mandate la Cameră şi alte patru la Senat.

Plebiscitarea Constituţiei a avut caracter obligatoriu, iar rezultatele s-au apropiat mult de cele întâlnite după război, în perioada regimului totalitar-socialist – 99,90 la sută.

După adoptarea Constituţiei, ca măsură de prevedere, regimul autoritar carlist a reintrodus pedeapsa cu moartea, îndeosebi pentru infracţiunile contra siguranţei Statului, o altă măsură coercitivă extremă pentru suprimarea activităţii Mişcării Legionare.

Celelalte partide au încercat să activeze într-o semi-clandestinitate tolerată de rege, însă oficial, partidele fuseseră desfiinţate.

O bună parte din membrii de vază ai acestor partide a „dat” regelui o mână de ajutor pentru întărirea noului regim, fie în formula consilieri regali, fie prin acceptarea lor în cercurile Palatului.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti au subzistat în noua Constituţie în forma agreată de Rege, o situaţie ce nu semăna cu vechile prevederi.

Desigur că trebuie să avem în vedere că noile transformări răspundeau în primul rând configuraţii politice din Europa în principal, dar şi din lume, regimurile de autoritate câştigând teren în anii 30 şi chiar mai devreme (Ungaria 1920, Italia, 1922, Bulgaria 1923, Polonia 1926, URSS 1922, Germania 1933).

În fine , dar nu ultima condiţionalitate a fost uzura opiniei publice la prelungita luptă pentru puterea politică şi lipsa unor soluţii rapide şi eficiente la criza economică din 1929-1933 care au slăbit coeziunea între guvernanţi şi guvernaţi.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI