Fără irigaţii, seceta şi-a făcut de cap în agricultură

„Seceta a ucis orice boare de vânt
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ
A rămas cerul fierbinte şi gol
Ciuturile scot din fântână nămol”.

    Versurile de mai sus fac parte din „Moartea căprioarei”, socotită a fi capodopera creaţiei poetului adolescent Nicolae Labiş. Obsesia foamei, lupta pentru supravieţuire, sărăcia şi copilăria fără copilărie după terminarea războiului şi seceta ce s-a abătut asupra ţării l-au determinat să-şi urmeze tatăl la vânătoare de căprioare, să-şi astâmpere foamea cu rărunchii „frumoasei jertfe a pădurii”.
Am ascultat cândva acest sublin poem, în sat, recitat de o fetiţă de cl. a V-a la serbarea de sfârşit de an şcolar. În sală se auzeau surd suspinele mamelor. Cu siguranţă acele mame de la ţară destoinice şi grijulii fără de asemănare plângeau soarta acelui copil dar şi teama că ogorul lor, copiii lor să nu fie năpăstuiţi de-o asemenea dramă. Alte mame, de-o altă factură, cu ochii în lacrimi trăiau o poezie de meditaţie filosofică şi sintetizau că în urma unei astfel de  catastrofe, o planetă, planeta Pământ poate fi învinsă de forţele negative ale secetei, uscăciunii şi răului. Că pământul îşi poate schimba brusc înfăţişarea şi alcătuirile devenindu-ne străin şi rău. Ar fi bine ca şi azi, la serbările şcolare să mai auzim copiii şi nepoţii recitând „Moartea căprioarei”. Va fi o lecţie ca o coloană infinită a educaţiei prin poezie.
Seceta. Ea este un duşman activ al vieţii. Este răzbunarea jafului pădurilor, a pleşuvirii munţilor României care, odată vitregiţi de podoaba lor – pădurea – lasă pământul să se distrugă văzând cu ochii. Dealurile, podişurile spintecate de ape se prefac într-o întindere pustie de ogaşe, de râpe, de creste mari şi mici, de ponoare. Pe aceste întinderi dărăpănate nici pădurea, nici iarba, nici cerealele, via şi pomii nu pot să crească. Şuvoaiele de apă duc la vale pământul cel bun şi-l aşază pe lunci şi pe câmpii. Apoi, în lucrarea lor distructivă târăsc peste ele nisip şi pietre, humă şi bolovani îngropând definitiv pământul fertil. Apoi izvoarele seacă, râurile se transformă în mlaştini, ploile sunt tot mai rare, iar pământul este bântuit de secetă.
Seceta s-a instalat şi la noi în această vară fierbinte, întârziată în toamnă, când pământul a crăpat de durerea lipsei de apă, a căpătat o consistenţă de bazalt nepermiţând plugului să întoarcă o brazdă umedă pentru a da sălaj mirabilei seminţe de grâu. Prin asemenea tragedie a mai trecut pământul în decursul istoriei atât la noi cât şi la alte popoare, pentru că pământului agricol şi pădurii nu li s-a dat grija nici dragostea cuvenite ci doar o exploatare neraţională. Cine citeşte istoria va afla că marile civilizaţii din antichitate au dispărut după ce cuceritorii lor avizi după rodnicia pământului le-au distrus întinsele reţele de irigaţii, canale şi imensele bazine de colectare a apei din râuri cu care au transformat ţinuturi aride, pustii în grădini roditoare. Este cazul Mesopotamiei, Egiptului, Greciei şi altor ţări din Asia Mică. Ei au urmărit prin distrugerea canalelor de irigaţii, prin defrişarea pădurilor să dobândească o şi mai mare suprafaţă agricolă. Dar cum toate greşelile se plătesc şi ei au plătit prin pierderea definitivă a ceea ce râvneau.
Şi dacă s-ar citi istoria agriculturii româneşti greu încercată de vremuri s-ar afla cum oamenii de ştiinţă români şi cu studii în ţările vestice, începând cu Ion Ionescu de la Brad (1812) cel care a pus bazele învăţământului agricol românesc cu Gheorghe Ionescu Siseşti şi mulţi alţii, scrutând viitorul ţării, zbătându-se până la sacrificiu, au fundamentat în programele lor agrotehnica şi irigarea terenurilor atât pentru sudul ţării cât şi pentru zonele colinare. Demn de reţinut este faptul că apreciatul episcop PS Aurelian, cu solide cunoştinţe agronomice, susţinea în presa vremii aceste programe de modernizare a agriculturii. Dar în privinţa irigaţiilor la noi meritul mare l-a avut ilustrul ing.  A. Davidescu (1929) care, prin proiectul său de 1,3 mil. ha., necesar urgent a fi irigat, a pus baza ştiinţifică pentru marile lucrări ce trebuiau executate în viitor pentru ca România să nu mai sufere în urma secetei. Cu certitudine acest proiect a constituit baza de realizare a irigaţiilor în România după 1955. Nu este o legendă cum spun unii, poate din rea voinţă, este adevărul care stă imortalizat pe hărţile armatei, cea care a contribuit şi în acest domeniu cu eroismul ei. Mai stau mărturie apoi ruinele care ne-au rămas. Astfel, la nivelul anului 1989, suprafaţa irigată a României se ridica la 3 mil. ha în fază de exploatare şi la 1,6 mil. ha în faza de execuţie. Statisticile arată că ne situam pe locul I în Europa şi pe locul cinci în lume (raportat la suprafaţa agricolă a ţării). Această colosală lucrare a fost realizată cu specialişti români şi evident cu procent ridicat de participare tehnologică din străinătate. Ca şi în alte domenii, eforturile financiare nu au fost numai româneşti ci şi ale Băncii Mondiale. Aceste eforturi s-au regăsit în producţii ce confereau o supremaţie în acoperirea consumului intern, dar au însemnat şi un surplus de cereale, fructe, carne pentru export. Grâul pe piaţa cerealieră internaţională asigura importante sume de valută în visteria ţării şi la dezvoltarea economiei naţionale.
Acesta este motivul pentru care Banca Mondială după 1990 a găsit de cuviinţă să stopeze urcuşul agriculturii româneşti, punând în mişcare maşinăria de exterminare a ei. Prin ce? Prin înscăunarea în posturile cele mai înalte a celor care la fel ca şi ei doreau distrugerea agriculturii româneşti. Unii dintre ei fiind „stimulaţi” cu substanţiale comisioane de tot felul, că doar cum se explică faptul că tocmai oamenii din vârful piramidei cu studii şi doctorate în hidrologie şi hidroamelioraţii nu s-au opus distrugerii sistemului de irigaţii. Acest dezastru a contribuit şi el la începutul cedării masive de suveranitate naţională. Dar este clar şi faptul că tuturor celor ce s-au succedat la guvernare le-a convenit să eludeze propria răspundere şi să dea vina pe efectul de seră, pe încălzirea globală. Pe de altă parte, Banca Mondială, FMI ştiau precis că România se va trezi din acest beteşug şi că se vor cere din nou bani pentru reconstrucţia sistemului de irigaţii. De unde se va cere? Tot de la Banca Mondială, că de unde? Reconstrucţia aceasta cu care se laudă acum toţi, căci de, vin alegerile, va fi o lucrare anarhică în stilul capitalismului ce-l trăim, acela al descompunerii individuale şi colective, al descompunerii statului. Aceste amenajări vor avea caracterul proprietarului latifundiar ce nu ţine cont de fermierii mici şi mai ales de proprietăţile ţăranilor pe care vor să ni-i şteargă din memorie, căci pentru ei „cei mai cuminţi copii ai firii – născuţi din lacrimă şi sudoare” (am citat pe O. Goga) cu toată cuminţenia lor nativă şi câştigată, după ce li s-au luat din CAP-uri maşinile şi tractoarele, construcţiile zootehnice la preţ de nimic, acum şi sistemul de irigaţii. Având în mână doar titlul de proprietate nu vor mai striga „Noi vrem pământ”, de unde s-a inspirat G. Coşbuc, ci vor zice resemnaţi: „Noi vrem nişte bănuţi pentru pământ, ca să mai trăim puţin să ne vedem copiii întorşi acasă din bejenie”.
Iată pentru ce, voi toţi care aţi fost la guernare, luaţi-vă de mână cu cei ce guvernează azi şi mergeţi împreună să vă spovediţi păcatul pentru distrugerea economniei ţării, a independenţei ei, odată cu distrugerea agriculturii. Împreună să vă spovediţi păcatul la Putna, la Nicula, la Râmeţ şi să vedeţi poporul târându-se în coate şi genunchi, având îndurare de la Dumnezeu, de la sfinţi şi moaşte. De asta mereu cere îndurare şi iertare de parcă El, Poporul, ar fi vinovat de tot răul ce s-a abătut asupra ţării.

ing. Maria SUCHOV

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI