Despre „arta nonvalorii”

Am observat că din ce în ce mai mulți indivizi ai societății au început să se autodenumească artiști. Lucrul nu ar părea cine știe ce dar, cel puțin în opinia mea și a altor câtorva prieteni, a fi artist este cu totul altceva decât ceea ce cred cei care profitând de existența unor condiții prielnice, politice și sociale, s-au repezit să-și poleiască numele cu acest apelativul.
Personal, deși am în spate câteva zeci de expoziții și ceva premii în domeniul fotografiei, mă jenez atunci când cineva îmi spune artis. Nu sunt artist, sunt doar un fotograf și cred că definiția dată de Dicționatul Explicativ al Limbii Române privitoare la artist este edificatoare.
O persoană înzestrată cu aptitudini și talent care lucrează într-un anumit domeniu al artei poate fi definită ca artist. Numai că de la o vreme au apărut din ce în ce mai mulți indivizi cărora le place la nebunie să mânjească cu mizerie pereții sau timpanele unui auditoriu susținând că produsullor este artă și că ei sunt artiști în domeniu. Se pare că astăzi nu mai este nevoie să știi multe, să ai un bagaj de cunoștințe temeinice pentru a fi artist în propria ta accepțiune și pentru a te impune pe piață.
Dacă în urmă cu ani pentru a te putea manifesta în domeniul artelor trebuia să studiezi și să ai cunoștințe temeinice și îndemânare obținută prin mii de ore de studii și practică, în prezent s-a ajuns ca orice rebel să producă „artă”. Culmea este că deși nu au valoare, totuși se găsesc o serie de oameni, cam din aceeași categorie, care să le și laudă urâtul expus drept artă conferând în acest fel calitate mizeriei.
Mă număr printre cei care beneficiază de suficienți cunoscuți, ce posedă o spoială de educație și care au descoperit că dacă au sustinerea unora pot impune jegul drept frumos. Cred că în majoritatea lor, acestora pot să le spun fără drept de echivoc cabotin, adică mediocrul care urmărește succese ușoare prin mijloace facile.
Tipul, destul de amuzant, totuși stupid și destul ignorant, pozează într-o persoană „specială”, crezându-se cu siguranță mult superior celorlalți .
Am și eu așa ceva printre „prietenii” mei. Oamenii vin, vorbesc mult, chiar fals, se laudă cu mărețele lor realizări, iar când își materializează gândurile, produce ceea ce corespunde caracterului lor de cabotini, adică ceva dezgustător, lipsit de valoare autentică.
Nu știu în ce măsură sunt conștienții de non- valoarea produsă de ei, probabil, sau aproape sigur că nu conștientoizează acest fapt, dar sunt sigur de faptul că știu dă ”trombonească”, să „ dea din gură” pentru a ademenii oamenii și mai ales pe cei care care pot fi „mulși” de ceva bani drept sponsorizare. Știu sigur, bazat pe experiența propie că acest gen de „artiști” atunci când sunt încercați și puși în fața obligativității înfăptuirii unui gest serios sunt alarmați și chiar disperați din cauza acestei idei. Cu toate acestea se pare că nici nu posedă acel simț al ridicolului, element definitoriu pentru postura pe care și-o arogă, ba chiar sunt orgolioși. Din această cauză încearcă în permanență să înșele simțul frumosului și al adevărului împingând în față pe taraba pe care-și expun „creatiile artistice” o sumedenie de kitsch-uri, un fel de pseudo-artă de proastă calitate pe care se zbate să o valorifice.
Culmea este că există destul de mulți așa ziși creatori care reușesc să înșele prezentând vorbele sau faptele ca și când ar fi valoroase. Mai mult de atât, în loc să capete locurile pe care le merită, undeva la periferia societății artistice, aceștia sunt lăudați, premiați, recompensați, trimiși în străinătate pentru a reprezenta cu persoana lor sau cu pseudo-arta lor, țara, cheltuind sume uneori impresionante.
Emil Cioran spunea cândva referinduse la astfel de oameni că „ există în ei ceva diabolic, un joc pervers al spiritului”. Îl cred pe marele gânditor. Așa este acest gen de oameni au „ în sânge” modul de a proceda, o fac în mod dezinvolt, chiar cinic, rănind deseori retina publicului, care, dese ori, nu se poate apăra din prea mult bun simț și respectul pe care-l are tot „în sânge”, privind la non-valoarea ce defilează orgolioasă prin fața lui și care nu ar trebui să facă parte dintr-o viață normală, cu oameni normali. Și totuși ei există și promovează „arta nonvalorii”.

Dorel Lazăr
jurnalist independent

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI