EU nu aș fi făcut niciodată așa ceva!

Îmi amintesc o replică a cuiva, un scriitor cunoscut cred, care, răspunzând la întrebarea din chestionarul lui Proust privind greșelile care îi inspiră cea mai mare indulgență, a spus: „cele pe le-am făcut și eu”. O reacție pe care am perceput-o drept foarte firească. Ar fi fost de altfel și răspunsul meu, dacă teama de epigonism nu m-ar fi împiedicat să mi-l asum.

De fapt, cei mai mulți dintre noi avem tendința instinctivă de a judeca mereu prin raportare la sine.  „EU nu aș fi făcut niciodată așa ceva!” e un argument suficient pentru punerea imediată la zid și stigmatizarea celor care, în opinia noastră, au greșit. Confruntați cu o situație în care ar trebui să decidem asupra faptei altuia, facem un rapid examen comparativ. Felul nostru de a fi, de a simți, de a acționa, de a ne raporta la ceilalți, prejudecățile de tot felul, certitudinile de neclintit și principiile gata-făcute, înghițite pe nerăsuflate, fără discernământ, fără analiză, fără nuanțe, care nu permit abateri sau adaptări, toate acestea alcătuiesc pentru fiecare propriul pat al lui Procust. Aplicând șablonul, judecăm intransigent și cu nesaț,  condamnăm frenetic, ne  satisfacem pornirile de călău,  în numele justiției care trebuie înfăptuite,  de câte ori acuzatul nu se încadrează în tipar. Suntem etalonul. Nimic diferit nu poate fi altfel decât greșit. Uneori acceptăm diferența, din rațiuni diverse (datorie creștină, oportunism, condescendență, resemnare etc.), convinși fiind însă de greșeala celuilalt. Suntem, cel mult (și, chiar și așa, parcă tot mai rar) toleranți, fără să înțelegem motivațiile „inculpatului”.

Nici nu se pune problema că poate celălalt nu greșește, că poate pur și simplu simte altfel, pentru că este diferit, și că asta ar putea fi în regulă. În general, cel puțin ca primă reacție, nu încercăm sau suntem incapabili să înțelegem diferența  („Eu nu sunt așa! Nu înțeleg, eu nu aș proceda astfel în locul lui!”). Ne sperie alteritatea și, în egală măsură, ego-ul nostru supradimensionat și obtuz ne validează ca fiind modelul prin excelență, expresia pură a adevărului absolut. Inflexibili, lipsiți de apetit pentru nou sau diferit, încredințați de perfecțiunea singulară a căii noastre, pierdem ocazii unice de găsire a unor direcții noi, poate chiar mai bune, și legături esențiale. Căci o asemenea atitudine ucide dialogul, dizolvă toate punțile și, finalmente, ne izolează. Dezarmat de opacitatea noastră nefisurată, convins de zădărnicia demersului, celălalt va renunța până la urmă la argumentație și la încercarea sisifică de edificare a poziției sale și ne va abandona în încremenirea noastră.

Sofist folosită, maxima „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” sau, varianta ei pozitivă, „poartă-te cu ceilalţi aşa cum ţi-ai dori să se poarte şi ei cu tine” pare să consacre aceeași invariabilă raportare la sine. Ce nouă nu ne place nu ar trebui să le facem nici altora sau, corelativ, avem datoria să ne purtăm cu alții așa cum am vrea să se poarte ei cu noi. S-ar spune așadar că tot noi (fiecare pentru sine) suntem barometrul infailibil. La fel de adevărat este însă că nici nouă nu ne-ar plăcea să fim judecați după croiala altuia, condamnați pentru simplul fapt de a fi altfel, executați pentru neconformitate.

 Ioana Romana Laurențiu

partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI