Un strigăt: Ce-a mai rămas din mândria naţională?

Cea mai oropsită sintagmă din câte există pe pământ la ora aceasta este cu siguranţă sintagma „Mândrie naţională”. Desigur, ne referim la români, la mândria care este proprie sau aparţine naţiunii române, statului român, pe care îl reprezintă vrând nevrând. Este firesc să ne întrebăm dacă la rădăcina mândriei naţionale mai stă acel sentiment de promovare a ideii naţionale, a dragostei faţă de specificul şi tradiţiile propriei naţiunii, fără a cădea în tendinţa exclusivistă a exagerării, a tot ceea ce aparţine propriei noastre naţiuni fără a exacerba interesul ei în detrimentul celorlalte, sădind neîncredere, ură între popoare şi naţiuni, reinventariind ansamblul însuşirilor care ne caracterizează şi deosebeşte naţiunea română de celelalte, păstrându-şi caracterul dobândit ca sumă a marilor virtuţi. Conţine cuvântul „mândrie” toate aceste segmente ale spiritului românesc? Cum le propagă ea pe verticala şi orizontala românităţii în lumea largă, şi mai ales cum o păstrăm noi românii în caseta de aur a numelui de ţară, transmiţând-o din generaţie în generaţie. Ca sentimentul cel mai curat. A fi mândru de ţara în care te-ai născut, de laptele mumei pe care l-ai supt, de freamătul prim al cuvintelor, şi-al primilor paşi, înseamnă a recunoaşte cinstit şi statornic că sângele tău populează fericit râul şi ramul, bucuriile şi tristeţile reuşind mereu să facă din ele un buchet de merinde. Şi pentru că toate acestea „trebuie să poarte un nume” le-am zis „mândrie naţională, acea albie a credinţei revărsate în respiraţia familiei, a prietenilor, vecinilor, a seminţelor mirabile”. Şi-atunci? Te întorci şi răsfoieşti realitatea în care trăieşti, munceşti, visezi, speri şi te trezeşti cu un cortegiu de umbre, ca o pată pe suflet ce nu se mai scoate. Când auzi că Ţara ta sfântă este ultima în ceea ce priveşte traiul de fiecare zi, sănătatea cetăţeanului, îmbolnăvirile de cancer, TBC, col uterin, sida, handicapaţi în progresul învăţământului, culturii, economiei, drumurile publice, autostrăzilor, a furturilor şi hoţiei, a criminalităţii, a dosarelor ce se plimbă dintr-un judeţ în altul până când le vine vremea casării, a ieşirii din uz dar şi a exhibiţiilor care se fac la vamă, părăsirea la propriu a locurilor de muncă, lungul drum în căutarea unui loc cu câştig garantat. Şi te întrebi din nou dacă mândria naţională se cheamă: reducerea ajutorului de şomaj cu 15%, majorarea TVA de la 19-24%, reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, impozitarea pensiilor, reducerea indemnizaţiei pentru creşterea copilului cu 15%, reducerea rentei viagere a sportivilor cu 25%, închiderea şi reducerea spitalelor să rămână moartea în floare, corupţia inimaginabilă, evaziunea fiscală, nerespectarea legilor, creşterea haotică a preţurilor, loviturile politice sub centură şi atâtea altele. Să fie aceasta o „mândrie lentă” care a ieşit din criză în 31 martie 2011? Un nod ţi se pune în gât şi-ţi vine să înnebuneşti, să te întrebi cine eşti, cum de ai ajuns în halul acesta să te arate Europa cu degetul, pe tine, Ţara ce-a dat umanităţii stâlpi de rezonanţă ai spiritului universal, ai culturii şi ştiinţei, în artă şi literatură, să vezi că nu mai poţi face nimic, că peste teritoriul tău moral s-a lăsat o ceaţă densă, a imoralităţii politice moştenită din guvernare în guvernare, din parlament în parlament, dintr-o adâncă cotrocenizare infertilă. Sub ea sufletul dă rateuri, viitorul se chinuie să facă un pas în faţă, puşcăriile să-şi deschidă larg braţele, cameleonismul să-şi râdă în barbă, profitorii de toate categoriile, vânzătorii de ţară, comercianţii necinstiţi să-şi adâncească buzunarele ce miros a şpagă, delapidare, lanţ al slăbiciunilor, coteriile, individualism feroce, adică tocmai viaţa scăpată de sub control. Şi te-ngrozeşti din nou că nepăsarea politică toarnă în cuvântul ţară otrăvuri, dispreţ, indiferenţă. Dacă nu credeţi vă rog să bateţi pe umăr miniştri, directori, secretari de stat, funcţii partinico-politice, şefi de stat şi-o să vedeţi că din fiecare sare un viitor dosar pentru DNA, dar care nu-şi va cunoaşte finalizarea justă niciodată, pentru că se va prescrie sau lăsa cadou altei guvernări. Şi atunci te simţi strigat, întrebat cine răspunde în faţa ţării, cine pune punctul pe „i” în problema naţională, a laşităţii, a desfrâului politic, a acţiunilor revanşarde ce ne flutură sub nas îngâmfare, pretenţii teritoriale, paranteze fasciste redeschise şi tăcerea se agravează, cade ca un bolovan în cuvântul „mândrie”, în sintagma „mândrie naţională” , orbindu-le, legându-le de mâini şi de picioare. Sincer, domnule prim-ministru, domnilor parlamentari şi guvernanţi, mult stimate domnule preşedinte, cum vă simţiţi când vi se spune, ni se repetă că suntem ultimii la zeci de capitole ale existenţei, că nu se întrevede nicio rază de soare, că viaţa poporului român mai atârnă parcă într-un fir de aţă. Eu aud, văd la TV, mă mişc printre sintagme în Agora, în vers, printre generaţii şi credeţi-mă îmi crapă obrazul de ruşine şi nu-s vinovaţi cei ce ne atenţionează ci noi că nu putem echilibra prezentul cu marile virtuţi. Cum să mai vorbeşti de mândrie naţională în aceste condiţii? Mândria lipseşte în primul rând, nu pe cap de locuitor, doamne fereşte, ci pe cap de politician, ce-a terfelit-o, şi-o terfeleşte urmărindu-şi doar propriile sale scopuri care, până la urmă trebuie să ia drumul justiţiei. Prea mult am ajuns aici. Mândria e sufocată de falşi patrioţi, neaveniţi în funcţii de parveniţi. În şcoli istoria dar şi Limba Română, geografia, umblă tot mai mult cu un picior de lemn, s-au înlăturat evenimentele istorice, personalităţi din varii domenii, de parcă vrem să ne golim toată biografia de verbele „a fi”, „a exista”. Se vrea să dispărem ca popor. Una dintre „posibilităţi” de-a face, este de-a ţine pumnul în gena mândriei naţionale numai că la baza ei stau râul şi ramul, naşterile sfinte, credinţa nestrămutată, seminţele aruncate sub glie, însăşi apa vie a limbii române, principalii afluenţi ai mândriei naţionale. Deplângem laşitatea, dezinteresul, indiferenţa cu care nu ştim să apărăm poporul român, cuceririle lui prin vremuri grele de doină şi de progres social, de libertate, pentru că ştim să ne apărăm pe noi înşine, să fim mândri de sângele ce ne curge prin vene. Aici e baiul! Fiţi sinceri şi nu vă mai „mândriţi” cu propriile incapacităţi. Un element al curajului: revedeţi-vă propria biografie, casa părintească, aerul curat al grânelor, explozia primăverii, a florilor şi fructelor, îmbrăcaţi-le într-o cămaşă nepolitică şi-o să vă bată pe umeri o cenuşăreasă: Mândria Naţională. Abia atunci vedeţi că sunteţi capabili să-i creşteţi aripi noi, să-i deschideţi în lume un alt fel de ceva. (Ceea ce am relatat aici sunt doar lacrimi ale unei nopţi albe, la picioarele căreia liniştea bandaja rănile patriotismului adevărat!).
Ion MĂRGINEANU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI