Mii de farmacii, într-o singură plantă: roiniţa

E o plantă înaltă de aproape un metru, cu flori albe-liliachii şi cu frunzele de un verde deschis. Dar ceea ce o distinge printre suratele ei din natură e mireasma pe care o răspândeşte şi care seamănă cu lămâia. La ce este bună această plantă medicinală? Grea întrebare! Nu ne-ar ajunge pagini întregi pentru a răspunde la ea!
Scurt istoric
Originară din Asia Mică şi din ţările mediteraneene, roiniţa era folosită de arabi că întăritor pentru inimă. Dioscoride o elogia ca remediu contra muşcăturilor de scorpioni şi de câini, şi drept calmant contra durerilor de dinţi. Pliniu recomanda roiniţă pentru întărirea vederii şi, preventiv, împotriva albeţei (cataracta), administrată sub formă de picături obţinute din sucul plantei, combinat cu miere. Sfânta Hildegard van Binger scria: „Cine mănâncă melisa în salate, râde din suflet, pentru că spiritul ei încălzeşte inima”. „Melisa are proprietăţi excepţionale de întărire a inimii, mai ales noaptea, când ea bate neregulat şi produce frică.” „Purifică sângele, alungând tristeţea şi melancolia.” Herboristul medieval Valentino spunea că melisa dă vise frumoase şi induce somnul uşor, dacă e mâncată imediat după cină. În 1611, călugării carmelitani au inventat o licoare miraculoasă, „spirtul de roiniţă”, a cărui reţetă a fost ţinută secretă până târziu. Astăzi se ştie că leacul era preparat cu frunze de roiniţă, bucăţi de lămâie, scorţişoară, nucşoara rasă, coriandru şi vin alb. Astrologia asociază roiniţa (numele vine de la roiurile de albine atrase de mirosul ei) cu Soarele şi planeta Jupiter.
Răspândirea
Cunoscută în popor şi sub numele de melisă, mătăciune sau iarba de alămâi, roiniţa creşte mai ales în sudul şi în vestul ţării, unde preferă coastele pietroase şi însorite din pădurile de stejar, de salcâm sau din răriturile de fag. Înfloreşte acum, la sfârşit de mai – început de iunie, şi poate fi găsită cu precădere în vestul ţării – Arad, Timişoara, Caraş Severin, în Bihor, dar şi în zonele sudice ale Olteniei şi Munteniei.
Recoltarea
De la roiniţă se culege partea aeriană (tulpină, frunze, flori), prin tăierea cu grijă, pentru a nu dezrădăcina planta, care va da apoi alte tulpini. Culesul se face pe timp frumos, însorit, în zile fără vânt (vântul favorizează evaporarea uleiurilor volatile din plantă, care sunt un principiu activ foarte important). Imediat după culegere, tulpinile de roiniţă se pun la uscat în strat subţire, într-un loc umbros şi lipsit de umiditate. Dintr-o jumătate de kilogram de plantă proaspătă, rezultă aproximativ o sută de grame de plantă uscată. În stare proaspătă, frunzele de roiniţă pot fi folosite ca adaos în salatele de crudităţi, cărora le dau o aromă şi o savoare deosebite.
Şapte reţete de preparare a roiniţei
lPulberea. Se obţine prin măcinarea cât mai fină, cu râşniţa electrică de cafea, a tulpinilor uscate de roiniţă. Depozitarea pulberii obţinute astfel se face în borcane de sticlă închise ermetic, ţinute în locuri întunecoase şi reci, pe o perioadă de maximum două săptămâni (deoarece uleiurile volatile se evaporă foarte rapid). De regulă, se administrează de 3-4 ori pe zi, câte o jumătate de linguriţă rasă, pe stomacul gol.
lTinctura. Se pun într-un borcan cu filet 15 linguri de pulbere de roiniţă, peste care se adăugă două pahare (400 ml) de alcool alimentar de 50 de grade. Se închide borcanul ermetic şi se lasă la macerat, vreme de două săptămâni, după care se filtrează, iar tinctura rezultată se pune în sticluţe mici, închise la culoare. Se administrează câte 50-100 de picături diluate în puţină apă, de patru ori pe zi.
lVinul de roiniţă. Într-un litru de vin natural alb se pun 20 de linguri de pulbere de roiniţă şi se lăsă la macerat vreme de trei săptămâni, după care se strecoară. Se iau câte 3 linguri, înainte sau după masă. Administrat înainte de masă, vinul de roiniţă stimulează digestia, combate dispepsia, previne apariţia spasmelor tubului digestiv.
lMixtura de roiniţă. Era foarte mult folosită de către călugării benedictini, care o considerau un panaceu pentru memorie şi pentru reîntinerire. Iată reţeta sa de preparare: se combină două gălbenuşuri de ou cu două linguri de miere şi cu 2-3 linguriţe de tinctura de roiniţă, la care se adaugă jumătate de linguriţă de pulbere de busuioc. Preparatul astfel obţinut se consumă pe stomacul gol, dimineaţa, ca reintineritor şi revigorant.
lInfuzia combinată. Se pun 3-4 linguri de roiniţă mărunţită la macerat în jumătate de litru de apă, vreme de 8-10 ore, după care se filtrează. Preparatul rezultat se pune deoparte, iar planta rămasă după filtrare se fierbe în încă jumătate de litru de apă, vreme de cinci minute, după care se lăsă să se răcească şi se filtrează. În final, se amestecă cele două extracte, obţinându-se aproximativ un litru de preparat, care se foloseşte intern (1-2 căni pe zi) sau extern, sub formă de comprese şi băi.
lUleiul de roiniţă. Se pun într-un borcan cu filet 15 linguri de pulbere de roiniţă, peste care se adăugă jumătate de litru de ulei de floarea-soarelui sau de măsline. Se lăsă la macerat vreme de două săptămâni, într-un recipient închis ermetic, după care se filtrează, iar preparatul rezultat se pune într-o sticlă închisă la culoare.
l Cataplasma cu roiniţă. O mână de frunze mărunţite de roiniţă se lăsă timp de 1-2 ore să se înmoaie în apă caldă (40-50 de grade). Se aplică direct pe locul afectat, acoperindu-se cu un tifon, şi se lăsă vreme de o oră.
Utilizările terapeutice
lRoiniţa şi sistemul nervos. Probabil cea mai importantă categorie de efecte a roiniţei este cea asupra sistemului nervos. În doze mici şi luată ocazional, roiniţa este un excelent calmant nervos, fiind recomandată contra durerilor de cap, care apar pe fond de stres şi de suprasolicitare, contra insomniei, contra tulburărilor digestive care apar pe fond nervos. În toate aceste afecţiuni, se administrează câte o linguriţă de tinctură diluată într-un pahar de apă, în doză unică, atunci când este nevoie. În aceste afecţiuni se administrează câte o linguriţă de tinctură de roiniţă de 4 ori pe zi, în cure de minimum 4 luni.
lRoiniţa şi psihicul. Rezultatele experimentale privitoare la folosirea roiniţei în tratarea unor tulburări cum ar fi depresia, anorexia psihică (cu reversul sau – bulimia), angoasele de tot felul au fost mai mult decât încurajatoare. Administrarea unor doze medii de roiniţă, 6 linguriţe de tinctură pe zi sau 4 linguriţe de pulbere pe zi, are efecte înviorătoare asupra psihicului, antidepresive, favorizând gândirea optimistă, amplificând tonusul psihic şi mental.
lRoiniţa şi glanda tiroidă. Puteţi folosi contra afecţiunilor tiroidei, infuzia combinată de roiniţă, din care se bea câte un litru pe zi, în 3-4 reprize, în cure de două luni, cu două săptămâni de pauză.
lRoiniţa şi tulburările hormonale la femei. Vă recomandăm o combinaţie în proporţii egale de tinctura de roiniţă şi tinctura de creţişoară (Alchemilla vulgaris), din care se iau câte 6 linguriţe pe zi, în cure de patru săptămâni.
lRoiniţa şi reumatismul. Un litru de infuzie combinată de roiniţă consumată zilnic ajută la combaterea majorităţii formelor de reumatism, având o acţiune antiinflamatoare articulară, antialgică, încetinind său chiar oprind procesele degenerative. Extern, se ung articulaţiile afectate cu ulei de roiniţă, la care se adăugă un pic de ulei volatil de mentă (îl găsim în Plafaruri) – 3 picături de ulei volatil de mentă la o linguriţă de ulei de roiniţă.
lRoiniţa şi bolile gastro-intestinale. În colita de fermentaţie, roiniţa este unul din cele mai puternice remedii vegetale, având darul de a inhiba dezvoltarea excesivă a bacteriilor de fermentaţie în colon, de a combate spasmele, de a diminua inflamaţia. Se administrează sub forma pe care pacientul o simte cea mai eficientă, în cazul său: pulbere (4-6 linguriţe pe zi) sau infuzie combinată (1 litru pe zi). Acelaşi tratament este valabil contra colonului iritabil şi a colonului spastic, precum şi contra enteritei. Vinul de roiniţă luat înainte de masă este un remediu excelent împotriva indigestiei, a dispepsiei şi a atoniei digestive.
lRoiniţă şi afecţiunile hepatobiliare. Infuzia combinată de melisă este un excelent leac pentru diskinezia biliară (fiere leneşă), pentru colecistită şi un adjuvant contra litiazei biliare.
lRoiniţa şi herpesul. Virusurile care produc herpesul de tip I şi de tip II sunt distruse de un complex de substanţe secretate de această plantă. Intern, se face cură cu tinctura (6 linguriţe pe zi) sau infuzie combinată de roiniţă (1 litru pe zi). Extern, se pun vreme de două ore pe zi comprese cu infuzie combinată sau, mai eficient, cataplasme cu roiniţă, pe locurile afectate de herpes. La cinci minute după încheierea aplicaţiei, se pune tinctura de propolis pe leziunea herpetică, pentru a grăbi vindecarea.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI