Supravieţuiri extreme la Târsa (Avram Iancu)

Întâmplarea a făcut ca în una din zilele trecute să mă aflu la Târsa un sat ce aparţine de comuna ce poartă numele marelui nostru erou naţional Avram Iancu. Aici am stat de vorbă cu domnul Viorel Achimeţ, un moţ care acum se află la venerabila vârsta de 71 de ani. S-a născut într-o familie de dogari, cu 6 copii, din care 4 băieţi şi 2 fete. „Am făcut şcoala primară aici la Târsa în satul meu natal, când pe vremea aceea eram vreo 28 de copii într-o clasă, acum dacă mai sunt vreo 4-5. De la vârsta de 2 ani am rămas orfani de mamă 6 copii. De mici, cu tata a trebuit să mergem prin ţară cu ciubere, cu unelte agricole din lemn, cozi de sapă, cozi de greble, de coase ş.a. de unde aduceam bucate (grâu, porumb etc.) pentru a avea cu ce trăi şi asta până la vârsta de 15 ani, când am plecat la Şcoala de Meserii şi Arte în domeniul metalurgiei, a mecanicii din Arad. După terminarea şcolii m-am angajat la Exploatarea Minieră Bihor la mina de uraniu, unde ruşii erau comandanţii iar noi românaşii eram asociaţi. În anul 1965, când Gheorghe Gheorghiu Dej a murit, România din Republică Populară s-a schimbat în socialistă. Eu mi-am continuat activitatea până am ieşit la pensie de aici, de la mina de uraniu, respectiv 33 de ani consecutiv şi, mai mult, şi cei 2 băieţi ai mei sunt pensionaţi tot de la această mină. Acolo în mina de uraniu ruşii veneau ca specialişti iar noi muncitorii români eram calificaţi şi foarte apreciaţi. Alţii erau analfabeţi, nu ştiau nici citi, nici scrie şi erau puşi la roabă şi la sapă. Mai mult, mergeam la lucru în opinci 24 km dus-întors pe jos prin munte, prin frig şi multă zăpadă. La serviciu nu am ce zice de ruşi că ne tratau foarte frumos, se comportau bine cu noi şi ne şi plăteau bine. În timpul acela nu era exploatare, erau numai în căutare, în cercetare. Eram mulţi muncitori, în jur la 2000. Ruşii nu erau mulţi, cazarea lor era aparte. Din câţi am lucrat acolo mai ştie Dumnezeu câţi mai trăim, au murit foarte mulţi şi la vârste foarte tinere. Din punctul de vedere al regimului alimentar pot să spun că era cantină unde mâncam, pentru că de acasă până acolo făceam câte 3-4 ore şi ne era foame. Iarna mai foloseam schiurile. Ajungeam acasă doar după o săptămână. La 51 de ani m-am pensionat şi apoi m-am ocupat cu reparaţii de motoare, cu motociclete, cu biciclete şi cu animalele de lângă casă. Referitor la Munţii Apuseni vă pot spune că oamenii noştri sunt oameni deştepţi, umblaţi în lume, caută munca, dar nu au unde să muncească, minele le-or închis, au închis şi fabricile de la Câmpeni de prelucrare a lemnului, întreprinderile de tricotaje din zonă, au închis totul. Oamenii acum mai aşteaptă un ceva să se mai ivească de lucru, dar de unde? Avem şi teren agricol de vreo 3 ha pe aceste coclauri, pe care îl lucrăm cum putem cu familia şi mai creştem ceva animale pe lângă casă ca să avem un pic de lapte la copilaşi. Nu mai zic de lemne că avem toată pădurea aici la noi şi trebuie să cumpărăm lemne, când alţii de nici nu ştiu unde se îmbogăţesc după pădurile noastre. Şi noi avem pădurea noastră după bunicii şi strămoşii noştri şi nu ne-o dau înapoi. Trebe bani, trebe cheltuieli ca să ne facem dreptate”. Păcat, mare păcat!!
Ioan RADU

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---