Schimbarea la faţă a Mântuitorului

Cerul şi pământul, Dumnezeu şi omul s-au lăsat biruiţi de liniştea şi farmecul muntelui, despre care ştim că are veleităţi tămăduitoare îndeosebi asupra psihicului. Mântuitorul Hristos, fiind Dumnezeu adevărat, dar şi Om adevărat, va fi simţit din plin nevoia unei zile libere petrecută în răcoarea Taborului pentru a-şi linişti sufletul obosit în urma unei misiuni solicitante. Această ieşire în peisaj n-a trăit-o singur, ci, împreună cu slujitorii săi de mare notorietate, unii chemaţi din lumea drepţilor (Moise şi Ilie), iar ceilalţi (Petru, Iacob şi Ioan), din viaţa luptătoare. Însuşi faptul că doi prooroci marcanţi ai poporului ales, de mult trecuţi în lumi necunoscute nouă, au fost treziţi din tihna vieţii de dincolo şi aduşi cu picioarele pe pământul ce l-au mai străbătut oarecând, este o mare minune. Pentru unii ce mai promovează şi acum ideea că personajele biblice, îndeosebi vechi-testamentare, sunt nişte fiinţe fictive, care au alimentat imaginaţia şi au inspirat pana autorilor de legende antice, cercetările biblice precizează epocile şi chiar anii între care au trăit şi activat acestea. Astfel, proorocul Ilie din Tesba Galaadului a profeţit în timpul regelui Ahab (873-853 î.Hr.), precum şi fiului acestuia Ohozia (853-852 î.Hr.), iar ridicarea la cer s-a petrecut în timpul lui Ioram (852-841 î.Hr.). La rândul său, Moise, mare lider al poporului evreu şi primitorul Legii pe muntele Sinai a trăit în sec. XIV-XIII î.Hr. (cca.1394-1230 î.Hr., cf. Dumitru Bondalici „Enciclopedia marilor personalităţi din Vechiul şi Noul Testament”, Caransebeş, 2005, pag. 133 şi 218).
Importanţa acelei zile nu avea să se oprească aici. Solemnitatea ei va fi sporită de alte aspecte şi mai impresionante, căci în timp ce Iisus se ruga „chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind” (Luca IX, 29). Este una din minunile pe care Iisus a săvârşit-o asupra propriei Sale persoane. Momentul de vârf al acelei zile memorabile s-a petrecut în clipa când Petru, purtătorul de cuvânt al delegaţiei pământeşti, îi propunea lui Iisus ridicarea a trei colibe ca adăposturi pentru El, pentru Moise şi Ilie, fiindcă atunci a intrat în scenă Tatăl Atotţiitorul, Creatorul cerului şi al pământului, şi dintr-un nor care i-a învăluit pe toţi mărturiseşte dumnezeirea Mântuitorului: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-l ascultaţi” (Marcu IX, 7).
Din cele arătate se desprinde cu claritate universalitatea puterii lui Dumnezeu, a cărui forţă porunceşte morţii să-i slobozească din încuietori pe slujitorii săi, care erau ţinuţi în legături de mii de ani. Aceeaşi autoritate dumnezeiască a învăluit în nor soborul divino-uman ca şi altădată, când norul de fum s-a aşezat între fugarii evrei plecaţi din robia egipteană şi armatele lui Faraon, care voiau să-i ajungă şi să-i întoarcă din nou la cazne.
De sus, de pe creasta muntelui, unde va fi prezent an de an, dar şi zi de zi, Mântuitorul îşi va arunca şi de această dată o privire miloasă şi binevoitoare asupra încercatei noastre vieţi, că tare suntem amărâţi şi necăjiţi.
Preot dr. Petru PINCA, Blaj

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---