Luna septembrie: Datini, tradiții și obiceiuri românești în anotimpul roadelor

Luna septembrie: Datini, tradiții și obiceiuri românești în anotimpul roadelor

Toamna începe de la Sfânta Maria Mică, 8 septembrie, în tradiția populară și durează până la Sf. Nicolae, 6 decembrie. Când tună toamna târziu, se zice că Sf. Ilie se întoarce acasă cu carul plin de păpușoi.

Cea mai frumoasă legendă a toamnei este chiar povestea frunzei ruginii. Se spune că într-o zi se năpusti un vânt puternic, de spărgea ferestrele oamenilor și ridica în slavă hârtiile și praful de pe drum. Frunza stejarului, hotărâtă să afle ce e cu vântul rece care se stârnise, prinde curaj și îl întreabă pe tatăl său: Dragă tată, ce este toamna?

Stejarul răspunse: Toamna este a treia fiică a anului, ce coboară din înaltul cerului să-și aștearnă trena ei de culoare galben-brun-arămie, trena fiind voi, frunzele, care veți așterne un covor de rugină peste întreaga natură. De cum sosește de pe dealuri, începe a stropi în jur cu mănunchi de ciumăfăi, de unde și culoarea simbolică de toamnă. Atunci, Soarele coboară spre asfințit. Răcoarea cuprinde întinsul și deodată sămânța se va scutura, frunzele îngălbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor și se vor cufunda într-un somn adânc, pentru totdeauna. Bruma rece și vântul șturlubatic sunt prietenii nedespărțiți ai toamnei.

Împreună vor sălta frunzele în sus, până în înaltul cerului, iar apoi le vor lăsa din nou pe pământ. Voi vă veți apleca în fața Toamnei, părăsindu-vă definitiv tatăl care v-a susținut atâta timp în adierea vântului slab. Asta e legea naturii și trebuie respectată. Pentru oamenii vrednici, toamna este o binecuvântare, fiindcă e plină de roade.

Cum termină stejarul de povestit, se uită pe dealuri și frumoasa toamnă se apropia. Fructele îi țineau trena, în calea ei se așezau frunze și miresme de crizanteme o însoțeau ca un abur. Fericită că a aflat ce este toamna și mai ales, că face parte din alaiul ei, frunza de stejar rugini pe loc și plecă spre veșnicia ei.

Răpciune, liber la târguri:

Numele lunii septembrie vine de la cuvântul latinesc ”septem”, șapte, pentru că era a șaptea lună în calendarul roman. În România, luna septembrie are mai multe denumiri populare: Răpciune, Brumar cel mic, Vinicel, Viniceriu și Vinișel.

În tradiția populară, septembrie este luna în care oamenii se întorc către livezi și viță-de-vie. Este timpul de recoltat și de adunat provizii pentru iarnă. Cei care nu au reușit să strângă plante medicinale, de leac, mai au răgaz până la Sfânta Maria Mică, după care ierburile își pierd proprietățile tămăduitoare. Acum se face magiunul de toamnă, iar de Ziua Crucii se bat nucii, prilej de petreceri, mai ales pentru cei tineri. De la această zi, până la Sfânta Parascheva, au loc, în funcție de zonă, ceremonialurile numite ostrovul viilor, adică începerea culesului la struguri.

Ostrovul viilor este un fel de clacă, prilej de socializare, de trecere dincolo de legăturile de familie. Pe lângă părțile bune, acest tip de practică aduce pentru capul familiei și o grijă în plus, pentru că, deși aceste invitații la culesul viei se bazează pe reciprocitate, ele presupun și un soi de petrecere. Se cheamă lăutari, se spun povești, se fac diferite jocuri, se petrece în toată regula. Pe vremuri, exista obiceiul ca din primul must care se storcea, să se facă ofrandă și, din ulcele noi, să se dea acesta de pomană. De asemenea, din primul must se aruncă pentru morți, ca să se bucure și ei de recoltă și să fie împăcate cele două lumi.

Sărbători importante:

8 septembrie: Nașterea Maicii Domnului (Sfânta Maria Mică);
14 septembrie: Înălțarea Sfintei Cruci (Ziua Crucii);
26-28 septembrie: Filipii de toamnă;
29 septembrie: Vara lui Mioi.

Sântămăria Mică:

Nașterea Maicii Domnului este primul praznic din Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie. Fecioara Maria s-a născut din părinți foarte înaintați în vârstă, Ioachim și Ana, ca rod al rugăciunii lor.

Inversând evenimentele care deschid și închid viața Sfintei Maria, mai întâi moartea (15 august) și apoi nașterea (8 septembrie), Biserica creștină a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare, mai întâi, reprezentarea mitică, ajunsă la vârsta senectuții, în cazul de față Sântămăria Mare, apoi se naște, Sântămăria Mică.

Perioada dintre cele două Sântămării, numită Între Sântămării, e considerată optimă pentru semănăturile de toamnă. În această perioadă se încheie și văratul oilor la munte (La Sântămăria Mare/ Tulesc oile la vale!), bărbații își schimbă pălăria cu căciula (A venit Sântămărie/ Te-ai p…. în pălărie!), se interzice scăldatul în apa râurilor, spurcată de cerb, și dormitul pe prispă.

Ziua Înălțării Sfintei Cruci:

În fiecare an, în 14 septembrie, se sărbătorește Înălțarea Sfintei Cruci. Este cea mai veche sărbătoare închinată cinstirii lemnului sfânt.

În această zi sărbătorim amintirea a două evenimente deosebite din istoria Sfintei Cruci:
– Aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în fața poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335;
– Aducerea Sfintei Cruci de la perșii păgâni, în anul 629, în vremea împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim.

Sfânta Cruce a fost aflată din porunca Sfintei împărătese Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Datorită acesteia s-au găsit pe Golgota trei cruci. Pentru a afla care a fost crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul și care sunt crucile tâlharilor răstigniți odată cu El, patriarhul Macarie le-a spus să atingă pe rând crucile de o femeie moartă. Femeia a înviat în momentul în care a fost atinsă de cea de-a treia cruce, cea pe care a fost răstignit Hristos.

După această minune, Patriarhul a poruncit înălțarea Sfintei Cruci la un loc înalt, de unde să o poată vedea tot poporul.

Când împăratul persan Hosroe a cucerit Ierusalimul, a luat cu el Crucea Domnului în Persia. Sfânta Cruce a rămas aici, timp de paisprezece ani, până când Hosroe a fost învins de împăratul Heraclie, care a dus Sfânta cruce în Ierusalim.

Înălțarea Sfintei Cruci se serbează cu post, pentru că ea ne aduce aminte de patimile și moartea Mântuitorului.

În popor i se mai spune Ziua Crucii și este considerată data ce vestește sfârșitul verii și începutul toamnei.

Principalele obiceiuri si practici de schimbare a anotimpului călduros (vara) cu unul rece (toamna) sunt concentrate în jurul echinocțiului de toamnă și se manifestă cu ocazia unor sărbători religioase sau populare ce ating maximul la Ziua Crucii.

Bătrânii spun că de Ziua Crucii se închide pământul, luând cu sine insectele, reptilele și plantele care au fost lăsate la lumină în primăvară. În lumea satelor încă se mai crede că șerpii, înainte de a se retrage în ascunzișurile subterane (unde vor hiberna până în primăvara următoare, la 17 martie – Alexiile), se strâng mai mulți la un loc, se încolăcesc și produc o ”piatră nestemată”, folositoare pentru vindecarea tuturor bolilor.

Tot în această zi, preotul parohiei sfințește via și butoaiele cu vin, pentru ca și în viitor gospodarul să se bucure de o recoltă bogată. Strugurii din ultima tufă din vie nu trebuie culeși. Ei sunt păstrați ca ofrandă pentru păsările cerului și de aceea se numesc, în limbaj popular, ”Strugurii lui Dumnezeu”. În serile culesului, podgorenii fac focuri din viță uscată, în jurul cărora petrec cu mâncare, băutură și muzică.

Este vremea când busuiocul, menta, măghiranul și cimbrul, considerate plante magice, se sfințesc la biserică, în timpul slujbei fiind păstrate chiar lângă cruce. Busuiocul sfințit acum alină durerile, chiar și migrenele puternice sau durerile de dinți. În mediul rural, cu crenguțe de busuioc aprinse se afumau bolnavii de friguri. Busuiocul se punea și în vasele cu apă pentru păsări, în perioada epidemiilor; în lăutoarea fetelor, pentru a nu le cădea părul și la streșinile caselor, pentru a le feri de rele, în special de trăsnete.

Monedele sfințite în această zi și păstrate în portofel, alături de o cruciuliță (chiar dacă este și de carton), aduc belșug și spor în muncă.

Tot de Ziua Crucii se strâng ultimele plante de leac (boz, micșunele, mătrăguna, năvalnic) ce se duc, împreună cu buchetele de flori și busuioc, la biserică, pentru a fi puse în jurul crucii și a fi sfințite. Plantele sfințite se păstrează, apoi, în casă, la icoane sau în alte locuri ferite, fiind folosite la nevoie în vindecarea unor boli sau sunt utilizate la farmecele de dragoste (năvalnicul). Se consideră că acum florile se plâng una alteia pentru că se usucă și mor, iar cele ce înfloreau după această zi (brândușa de toamnă) erau socotite flori ale morților.

În această zi, în Bucovina se săvârșeau acte ritualice cu scop apotropaic sau fertilizator. De exemplu, oamenii atârnau în ramurile pomilor fără de rod vițe de castraveți și cruci de busuioc sfințit crezând că, în modul acesta, vor beneficia de rod bogat în toamna viitoare.

Vara lui Mioi:

În perioada cuprinsă între 29 septembrie și 14 octombrie, putem avea parte de un crâmpei de vară târzie, numită în bătrâni Vara lui Mioi.

Există o legendă care spune că, pe vremuri, trăia un cărăuș sărac, pe nume Mioi. El s-a rugat lui Dumnezeu să mai dea câteva zile de vară, pentru a termina de treierat grâul. Lui Dumnezeu i s-a făcut milă de el și i-a îndeplinit rugămintea. Se pare că legenda are și un sâmbure de adevăr, deoarece ține cont de realitățile satului. În luna octombrie se desfășoară o serie de activități importante: se însămânțează pământul pentru recolta ce urmează, se îngrijesc pomii din livezi, se primenește gospodăria.

Vara lui Mioi mai poartă denumirea de ”Nunta Oilor” și ”Năpustitul Berbecilor”. În această perioadă, ciobanii au obiceiul de a lăsa berbecii să intre în turma de oi, pentru reproducere.

Sursa: azm.gov.ro

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---