ION LUCA CARAGIALE – ÎN TRECERE PRIN VREMEA NOASTRĂ

160 de ani de la naşterea scriitorului

     Chemarea lui Caragiale în realitatea noastră, cu ocazia celebrării zilei sale de naştere, se potriveşte bine cu atmosfera românească de astăzi. Îl aducem între noi pe  Caragiale pentru a mai diminua necazul vieţii noastre,  atât prin amintirea unei construcţii sociale şi politice nedrepte, când alte generaţii au trăit la fel, cât şi prin ironia usturătoare care a înscris în filele eternităţii toate tarele vremii pe care şi noi le trăim astăzi. Îl simţim privind, cercetând, consemnând toate secvenţele rele ale societăţii din care nu iartă nimic, aşa cum distingem dintr-o mărturisire către un prieten: ,,simt enorm şi văd monstruos”. Cu aceste trăiri, Caragiale pune în pagini verosimilul caricaturii spus cu greutate, făcând din satiră şi ironie o ascuţită armă de luptă  cu care a lovit în putregaiul societăţii fondate pe minciună, înşelătorie şi jaf. Această oglindă se perindă prin faţa românilor de astăzi, strecurând în sufletele lor amărăciune şi revoltă, mai ales când, în discursurile politicienilor se aud cuvintele  ,,popor” şi ,,ţară”, tot aşa de demagogice ca în vremea necruţătorului critic: ,,Noi n-avem altă politică decât suveranitatea poporului, de aceea, în lupta noastră politică am mai spus-o şi o mai spunem şi o repetăm necontenit tuturor cetăţenilor: Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!”
Acţiunea comediei ,,O scrisoare pierdută” nu se petrece întâmplător în vremea alegerilor. Într-un asemenea cadru, Caragiale pune în faţa noastră întruchipări vii ale politicienilor, care sunt o călăuză fără greş, oferită celor neglijaţi, marginalizaţi, spre a nu se lăsa înşelaţi de ei, sub orice mască s-ar ascunde. Ştim că circul acţiunii din piesă se axează pe nişte scrisorele compromiţătoare implicând-o pe ,,coana Joiţica” într-o comedie ridicolă în care joacă politicieni demagogi, venali, senili, cufundaţi în mocirla celei mai crase turpitudini, ei fiind cei care declară: ,,unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va  să zică că nu le are”. (Avem şi noi o cucoană care şi-a deschis cariera politică printr-un bileţel). Desprindem dublul înţeles al acuzaţiilor la adresa lui Tipătescu: ,,trădare, trădare, de trei ori trădare!…”, goliciunea şi perversitatea discursului lui Caţavencu: ,,Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Soţietatea noastră, dar, noi ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră!”, prostia cuplului Farfuridi-Brânzovenescu surprinsă în replica: ,,o iscălim, dar o dăm anonimă!” Pe toţi aceştia îi depăşeşte în ,,ilustrele” lor trăsături trimisul de la Centru, Agamiţă Dandanache, un ramolisment ,,mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”, după cum înşusi Caragiale mărturiseşte, plăsmuindu-l pentru a-l plasa în vârful ierarhiei colegiului provincial ca o ,,glorie” a putreziciunii generale.
Problema progresului economic, realizat prin disponibilizări, îl atinge direct pe scriitor, care, în ,,Moftul român”, face o întâmpinare către directorul general, de o politeţe ucigătoare, dincolo de care se simte înţepătura usturătoare, neiertătoare, demascatoare: ,,Înţeleg şi, dacă voiţi, împărtăşesc chiar regretul dumneavoastră pentru ceea ce mi-aţi făcut cunoscut pe 1 aprilie. Trebuie însă să ne resemnăm: ţara are nevoie de economii! Când mă gândesc că numai prin suprimarea postului meu de registrator, regatul face o economie enormă!”…,,Să nu regretăm dar, stimate domnule, când prin sacrificiul nostru, fie chiar  silit, se poate aduce atâta folos statului, înecat aproape în ruină prin atâtea risipe, atâtea lefuri exagerate şi pensiuni (pensii) exorbitante”. (G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, Buc. 1982, pag.492)
Corupţia în viaţa şcolii atinge culmea în ,,Bacalaureat”, unde profesorul Popescu îndrăzneşte să dea nota 4 unui elev dintr-o ,,familie bună”, pretendent la studenţie în Facultatea de Drept, care ,,se înţepeneşte” tocmai la Morală. Acuzat că s-a apucat  ,,să-i zdrobească băiatului cariera”, mama ,,ilustrului” pune la cale traficul de influenţă şi-l determină pe profesor să-i dea nota 6, supusul temându-se că rămâne fără slujbă. ,,Curat murdar!”, ar zice Pristanda, mai ales că, în spiritul dreptăţii, profesorul găseşte de cuviinţă să ridice  şi notele altor elevi.
În schiţa ,,Două loturi” ilustrează patima loteriei care declanşează disperare, desfigurând chipuri, coborând individul ,,într-o incoerenţă violentă şi demenţială” (Călinescu, p.498): ,,Viceversa! Nu se poate, domnule! Peste poate!…asta-i şarlatanie!…vă bateţi joc de oameni, fiindcă este o exploatare şi nu vă mai săturaţi ca vampirii!…” E o dezechilibrare a unui biet funcţionar, care, crezând că s-a îmbogăţit, îşi dă demisia, ca, în final, să constate că totul e viceversa.
Prezentă frecvent în schiţele autorului, educaţia tinerei generaţii e alterată din vârful rădăcinilor. Crescută în familii cu ,,prinţipuri” putrede, otrava lipsei de respect ţine locul laptelui matern şi umple societatea de Ioneli Popeşti, scălâmbaţi, obraznici şi sfidători, de Domni Goe, deveniţi prea devreme dictatori în propria familie, care găseşte un colac de salvare de la repetenţie a progeniturii, prin  ducerea lui la sărbătoarea de ziua regelui. Comic, trist, dizgraţios!
,,Opera lui Caragiale ne ţine mereu prezentă în faţa ochilor lumea odioasă a trahanachilor, a caţavencilor şi dandanachilor… pe care scriitorul a urât-o cu aceeaşi intensitate ca şi poporul”. (Caragiale, Teatru, ediţie festivă cu prilejul sărbătorii centenarului naşterii lui, Buc. 1952)
La braţ cu Nenea Iancu, colindăm pieţele din marile oraşe ale ţării din zilele noastre şi desprindem similitudini cu lumea ilustrată de el, în pancartele purtate de contestatari, în strigătele lor de revoltă, în cererile lor de restabilire a dreptăţii sociale.
Auzim, vedem, ne întristăm, dar sperăm!

Prof. Georgeta CIOBOTĂ

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---