Curtea Constituţională a decis: Justiţiabilii nu mai sunt obligaţi să fie reprezentaţi de avocat în recurs

Justiţiabilii vor putea formula singuri recurs în instanţă. Prevederile din Codul de procedură civilă care stabilesc că redactarea cererii de recurs, precum şi exercitarea şi susţinerea recursului trebuie asistate, în mod obligatoriu, de un avocat sunt neconstituţionale, se menţionează într-o decizie a CCR, publicată în Monitorul Oficial. CCR a motivat că această obligativitate presupune costuri suplimentare pentru justiţiabili, iar ei ar putea fi descurajaţi să apeleze la serviciile justiţiei. În plus, dispoziţiile contestate afectează dreptul la apărare.

Codul de procedură civilă prevede că redactarea cererii de recurs, precum şi exercitarea şi susţinerea acestei căi de atac trebuie asistate, în mod obligatoriu, de un avocat. Cu alte cuvinte, justiţiabilii nu se pot apăra singuri în cazul recursului, ci trebuie să apeleze la un avocat.

ELIT

Concret, CPC stabileşte, la art. 83, că, la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea sau susţinerea recursului, părţile (persoane fizice) vor fi asistate şi reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat.

Mai departe, la art. 486 din acelaşi act normativ se menţionează că cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, următoarele informaţii: numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercita recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea şi semnătura avocatului. În plus, la cererea de recurs trebuie ataşată dovada achitării taxei de timbru şi împuternicirea avocaţială.

Aşadar, după cum se arată în reglementări, cererile de recurs care nu cuprind semnătura unui avocat sunt respinse de instanţă.

De la această regulă există, însă, şi o excepţie, detaliată tot de CPC, la art.13, alin.2: „În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept”.

Preverile menţionate mai sus au fost însă declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 462/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014.

Decizia CCR a venit ca urmare a sesizărilor primite din partea a trei instanţe (Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Constanţa şi Curtea de Apel Suceava) privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin.(2) teza a doua, art. 83 alin.(3) şi art. 486 alin.(3) din Codul de procedura civilă.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că articole criticate din Codul de procedură civilă încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare al fiecărui cetăţean, întrucât lipsa posibilităţilor financiare, care împiedică apelarea la serviciile unui avocat, nu ar trebui să ducă la anularea cererii de recurs făcută în termen. În plus, dispoziţiile legale criticate înfrâng voinţa părţii de a se apăra singură, drept fundamental garantat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

CCR: Obligaţia formulării recursului prin avocat impune costuri suplimentare justiţiabililor

Curtea reţine că, prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie.

Mai mult decât atât, CCR arată că prin condiţionările impuse este afectat în mod iremediabil interesul individual, respectiv cel al persoanei care doreşte să recurgă la concursul justiţiei pentru realizarea drepturilor şi intereselor sale subiective. Potrivit sursei citate, prin articolele criticate din Codul de procedură civilă se produce un dezechilibru în defavoarea justiţiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte costurile sau sancţiunile procedurale, după caz.

„Astfel, condiţionarea exercitării căii de atac de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară, drept condiţie de admisibilitate a recursului, impune în sarcina individului atât condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât şi costuri suplimentare şi semnificative în raport cu cheltuielile efectuate de cetăţean pentru plata serviciului justiţiei”, se menţionează în Decizia CCR nr. 462/2014.

Mai exact, pe lângă taxa de timbru (ce variază între 100 de lei şi 50% din taxa datorată la suma contestată), justiţiabilii trebuie să plătească şi onorariul avocatului, ceea ce înseamnă noi cheltuieli suplimentare, se mai arăta în document.

În acelaşi timp, CCR menţionează că, deşi obligaţia reprezentării prin avocat în etapa procesuală a recursului a fost corelată cu dispoziţiile OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, totuşi ajutorul public judiciar se acordă numai persoanelor care nu pot face faţă, din punct de vedere financiar, cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea procedurilor judiciare şi ale căror venituri se încadrează în anumite limite de venit. Prin urmare, Curtea constată că ajutorul public judiciar priveşte o categorie redusă de cetăţeni, or, obligativitatea reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului se răsfrânge asupra tuturor cetăţenilor, chiar şi asupra celor ale căror limite de venit nu se încadrează în prevederile OUG nr. 51/2008 şi care nu dispun întotdeauna de mijloace materiale pentru a plăti un avocat. Astfel, ajutorul public judiciar nu poate fi considerat un remediu judiciar capabil să asigure accesul tuturor cetăţenilor la calea de atac a recursului.

În condiţiile în care justiţiabilii trebuie să suporte cheltuieli suplimentare la recurs, aceştia ar putea fi descurajaţi să apeleze la serviciul justiţiei.

Având în vedere aspectele menţionate anterior, CCR a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. În acest sens, Curtea a enunţat următoarele motive:

Curtea constată că măsură reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie.

Mai mult, Curtea reţine că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valente care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil.

Aşadar, având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia.

UNBR: Recursul nu poate fi exercitat cu şanse reale de succes decât prin intermediul unui specialist juridic

Dispoziţiile privind obligativitatea asistentei prin avocat în etapa procesuală au fost criticate în repetate rânduri, pe motiv ca acestea contravin Constituţiei României. Astfel că înainte ca CCR să decidă că obligativitatea semnării recursului de către un avocat este neconstituţională, Uniunea Naţională a Barourilor din România a emis în luna iulie un punct de vedere referitor la constituţionalitatea acestei măsuri.

Conform UNBR, criticile aduse prevederilor din Codul de procedura civilă nu sunt fondate, pentru că decurg din negarea sau neînţelegerea naturii recursului, a scopului urmărit la adoptarea normelor juridice relevante. Mai precis, corpul profesional al avocaţilor susţinea la acea dată că normele cuprinse în Codul de procedura civilă care reglementează obligativitatea asistentei juridice în recurs, prin avocat, sunt în deplin acord cu Constituţia României, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi legislaţia ţărilor europene cu sisteme procedurale comparabile cu cel roman.

În susţinerea constituţionalităţii dispoziţiilor privind recursul, UNBR a adus mai multe argumente. Astfel, conform explicaţiilor instituţiei, o cale de atac extraordinară atât de complexă cum este recursul, care poate fi formulată numai pentru motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege şi care implică dezbateri asupra unor chestiuni juridice de ordin substanţial şi procedural, nu poate fi exercitată, în condiţii rezonabile şi cu şanse reale de succes, decât prin intermediul unui specialist cu pregătire juridică, avocat sau consilier juridic.

„Astfel, se poate înţelege mai bine de ce este obligatorie asistenta juridică a părţii care doreşte să exercite recursul, respectiv să se apere împotriva caii de atac declarate de partea adversă”, puncta sursa citată.

Potrivit UNBR, având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac, partea a avut deja acces fără avocat sau consilier juridic în fata instanţelor de fond. Aceeaşi sursă a adăugat că fără o redactare corespunzătoare a cererii de recurs, de către un specialist în drept, cu standarde de calificare recunoscute de legiuitor, exercitarea recursului poate fi un demers inutil, sursa a unor deziluzii pentru justiţiabilul care nu înţelege natura şi specificul caii de atac, deziluzii care se transformă într-un sentiment de neîncredere faţă de sistemul judiciar în ansamblu.

„Susţinem că obligativitatea asistentei juridice în recurs, prin avocat sau consilier juridic, reprezintă o garanţie a caracterului efectiv al accesului la calea de atac extraordinară a recursului, reprezintă o necesitate obiectivă faţă de noua configurare a recursului în noul Cod de procedura civilă şi totodată o premisă a eficientizării activităţii judiciare în materie civilă”, aprecia UNBR.

Prin urmare, conform sursei citate, normele care reglementează această regulă sunt constituţionale, convenţionale şi în acord cu practica europeană. Totuşi, Decizia CCR nr, 462/2014 arată tocmai contrariul, stabilind ca măsură prin justiţiabilii sunt obligaţi să apeleze la un avocat pentru formularea recursului este neconstituţională.

Sursa: avocatnet.ro

Email: stiri@ziarulunirea.ro
Tel: 0258.811.419