Cine e vinovat pentru examenul de bacalaureat?

Cine-i vinovat pentru rezultatele de la BAC? Nimeni. Doar că de douăzeci de ani încoace rătăcim fără ţintă spre nu ştim ce. Cu fiecare nouă „reformă”, mai-marii sistemului de învăţământ plusează la dosarul personal sau îşi fac temele la disciplina demagogie, cu conştiinciozitate. Se organizează mese rotunde, simpozioane, conferinţe, dezbateri publice pe tema sistemului de educaţie în care se lansează cuvinte, nu idei, doar pentru a da aerul de democraţie. Dascălii competenţi, de cele mai multe ori „negradaţi” cu gradaţie de merit, sunt puşi la respect cum se spune, fie de colegii şi directorii deranjaţi de profesionalismul lor, fie de elevii stresaţi – vezi, Doamne! – de atâtea materii. Colile cu ideile bune ale profesorilor valoroşi stau închise într-un sertar, având straturi groase de praf aşternute peste ele, pentru a nu deranja mediocritatea şi spoiala celor mai mulţi. Spunem că promovăm competenţa? Nu, dimpotrivă. Ne deranjează prestaţia înaltă a profesionalismului, pentru că scormoneşte în comoditatea unor dascăli şi elevi, deopotrivă. Afirmăm indignaţi că nu avem modele… Noi, românii, nu vrem modele, pentru că atunci când le avem fie le strivim, întrucât nu vor să facă parte din gaşcă, fie le trimitem „cadou” nemţilor, francezilor, americanilor, care ştiu să le preţuiască şi să le valorifice din plin. Cine-i vinovat de rezultatele „dezastruoase” de la BAC? Nimeni…. Numai că nu ne place să recunoaştem că şcoala românească a devenit spaţiul de etalare nonşalantă a ţinutelor în trend, de băut „una mică” sau de furmat, de intimidare a profilor pentru îndrăzneala lor de a fi dojenit vreo beizadea sau, chiar mai mult, de a fi atentat la integritatea fizică a acestora. Cine este vinovat? Nimeni. Uităm însă că învăţământul românesc mai are încă profesori care nu pot coborî din turnul lor de fildeş, iar actul predării este ocazia potrivită pentru parada propriei lor culturi. Elevii sunt prea jos, iar educatorii lor, prea sus. Cine şi cu ce poate anula acest „hău” adânc căscat între cele două categorii de elemente ale sistemului? Uneori, soluţia potrivită este acordarea de meditaţii. Pe bani mulţi şi, pentru majoritatea, munciţi cu greu. Luăm ca pe normalitate „şcoala după şcoală”. Dar nu vrem să vedem, în spiritul justei normalităţi, predarea superficială din timpul orelor de curs, tocmai în scopul sporirii clientelei pentru orele particulare.
Nu este nimeni vinovat că liceele pedagogice au coborât ştacheta iar absolvenţii de facultăţi aleg să devină profesori numai ca pe o variantă de rezervă şi doar temporar, ceea ce poate arăta şi nivelul lor de pregătire ulterior. De câţi ani nu aţi mai auzit un tânăr să spună că-şi doreşte din toată inima să devină profesor de matematică, fizică, chimie, biologie, istorie sau geografie şi chiar de limba şi literatura română?
Nimeni nu trebuie să dea seamă că şcoala românească se construieşte pe „lanţul slăbiciunilor”, în timp ce adevăraţii elevi şi profesori, câţi au mai rămas, înghit firescul valorilor răsturnate. Şansa de realizare profesională a elevilor merituoşi, ridiculizaţi adesea de „maeştrii copiuţelor”, este în altă ţară, în vreme ce succesul protejaţilor este garantat deja de notorietatea numelui de familie. Şi ce dacă promovabilitatea e mică la BAC? „Important” este că şcoala românescă se află în topuri cu proiecte educaţionale şi activităţi extracurriculare (făcute în locul orelor de curs), cu articole publicate în reviste de specialitate şi inovaţii metodico-ştiinţifice de tipul „Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie!”. Lupta acerbă pentru punctele necesare obţinerii gradaţiei de merit răpeşte nobilei meserii de dascăl motivaţia reală, aşa cum lupta pentru un ban în plus are puterea de a strica relaţia colegială între cadrele didactice.
Nimeni nu este responsabil când părinţii se plâng că nu mai au ce le face copiilor încă de când aceştia sunt la vârste fragede şi că nu mai au cum să le corecteze comportamentele deviante la care au ajuns de atâta îmbuibare. Alţi părinţi încearcă să le ofere copiilor un trai mai bun şi condiţii pentru a învăţa, plecând la muncă în străinătate şi lăsându-i în grija cui se poate. În lipsa unei autorităţi reale şi „cu bani la purtător”, aceşti adolescenţi încep să guste din tentaţiile vieţii, răspândite la tot pasul, pentru că „şcoala nu li se pare interesantă”. Şi atunci cum ar trebui să arate şcoala pentru a-i interesa pe aceşti copii, care atunci când vin la cursuri sunt puşi doar pe fapte rele, bătându-şi joc de dascălul din faţa lor. Şcoala ar trebui să însemne educaţie, iar educaţia se face cu disciplină şi aceasta trebuie făcută chiar şi coborând uneori „căprăria din pod”. Cine vrea educaţie fără reguli să nu-şi dea copilul la şcoala pubică în care se face disciplină, ci să-i ofere lecţii particulare!
De aceea, până la a construi şcoala ideală pentru copii, sunt absolut necesare şcoala pentru părinţi, şcoala pentru profesori şi şcoala pentru politicieni. În fapt, rezultatele de la bacalaureat rămân dezastruoase, iar dacă măsurile exigente luate de minister în acest an ar fi fost aplicate în urmă cu 10 sau 20 de ani, discuţiile de azi ar fi avut loc atunci. Diferenţa este că acum am fi avut un învăţământ performant, aliniat la cerinţele mereu în schimbare ale pieţei muncii. Am criticat Ministerul Educaţiei atunci când a fost cazul, dar acum conducerea ministerului merită sincer felicitată pentru curajul de a stopa frauda de la BAC. Interesul naţional ar trebui să vizeze accesul la educaţie al fiecărui copil strict după posibilităţile lui psihice, fizice, morale, fără a fi împins de la spate să termine un liceu şi să susţină un bacalaureat, împotriva a ceea ce poate el, de fapt. Altfel ne complacem în minciuna procentelor foarte mari de promovabilitate de până acum şi preferăm să punem contraperformanţa de la BAC pe seama „stresului” cauzat de sporirea măsurilor antifraudă.
Poate atunci nu ne vom mai întreba „Cine este vinovat?”.
Robert GHERGU

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---