Accident sau asasinat? Profilul morții poetului Nicoale Labiș. Cum a murit, în urmă cu 63 de ani, iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în mediul studențesc din România

Astăzi se împlinesc 63 de ani de la moartea suspectă a poetului Nicolae Labiș. Cum a murit iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în mediul studențesc din România

În dimineaţa zilei de 22 decembrie, a anului 1956, poetul Nicolae Labiș s-a stins din viață după o suferință cruntă, pe care a fost nevoit să o îndure, la aproape două săptămâni după ce a căzut sub un tramvai în Bucureşti.

Dacă anchetatorii au stabilit că a fost vorba de un accident de tramvai, apropiaţii lui Nicolae Labiş au susţinut mereu că poetul ar fi fost ucis într-un atentat, pus la cale de Securitate şi executat la ordin.

Nicolae Labiş s-a născut la data de 2 decembrie 1935, în comuna Mălini din judeţul Suceava. Considerat unul dintre cei mai promiţători poeţi din noua generaţie, acesta a murit la vârsta de doar 21 de ani, în Bucureşti, în condiţii suspecte,
în urma accidentului extrem de grav provocat de un tramvai. Criticul Eugen Simion l-a supranumit, metaforic, „buzduganul unei generații”.

Controversele referitoare la un eventual asasinat au apărut în urma mărturiilor a celor declarate de Nicolae Labiș pe patul de spital apropiaților și a faptului că poetul era urmărit de Securitate, deoarece dintr-un scriitor care slăvea actele partidului și ale sovieticilor, a început să se îndoiască de doctrina acestora după Discursul secret al lui Hrușciov și după Revoluția ungară din 1956.

„Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost. Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva… Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verzui. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (…)”, ar fi spus Nicolae Labiș, cel care devenise în anul 1956 un scriitor care trebuia izolat de către regimul comunist, fiind iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în mediul studențesc din România.

Talentul excepţional i-a făcut pe mai marii scriitori ai vremii să-l catalogheze drept urmaşul lui Mihai Eminescu. Accidentul său din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956 a stârnit multe ipoteze, moartea sa fiind considerată una suspectă, deoarece prietenii săi au susţinut că Labiş ar fi fost omorât.

Această crimă, dusă la îndeplinire din ordine nescrise, construită în mod crud și perfid nu permite nici acum, la peste 60 de ani, o cercetare completă.

Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare „de interes naţional”.

Conform anchetatorilor, în noaptea accidentului, tânărul poet a consumat mai multe pahare de ţuică în restaurantul Victoria din Bucureşti. Nicolae Labiş a plecat din local împreună cu cel puţin două persoane, îndreptându-se spre Staţia de tramvai Colţea, unde avea să fie accidentat extrem de grav de un tramvai.

Nicolae Labiş a fost transportat la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, unde medicii s-au luptat aproape două săptămâni de zile pentru a-l ţine în viaţă. Din nefericire, aceştia au trebuit să se declare învinşi şi să constate decesul poetului în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1956.

Suceveanul a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, el fiind însoţit pe ultimul drum de mii de oameni. Ancheta oficială a Securităţii a arătat că Labiş era sub influenţa băuturilor alcoolice în momentul accidentului. El ar fi alunecat atunci când voia să urce în tramvai, s-a dezechilibrat şi a rămas blocat între vagoane, taman în momentul în care tramvaiul părăsea Staţia de la Colţea.

Mai mulţi martori, precum şi balerina Maria Polivoi, cea care îl însoţea pe Nicolae Labiş, au declarat că poetul a căzut de unul singur sub tramvai şi nu a fost împins de nimeni.

„Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se constata că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict şi a pronunţa ca atare încetarea procesului”, au arătat procurorii care s-au ocupat de caz.

În ultimele zile poetul avea amnezii din ce în ce mai lungi și mai dese. Poziția era rigidă, nemișcarea fiind cauzată de unele complicații pulmonare. Apoi au fost atacați și rinichii. I s-a scos ghipsul și i s-a administrat oxigen. În seara zilei de 21 decembrie Nicolae Labiș a înțeles că va muri. Poetul și-a învins însă moartea.

A primit-o blând, ca un țăran de la munte. Marele îndrăgostit de Miorița primea moartea asemnea ciobanului, convins că destinul lui se încheiase. Doar faptul că nu-și încheiase opera, abia începută, îl tulbura. Îl ruga mereu pe tatăl lui să-i vorbească despre mamă, despre satul și locurile natale, despre oamenii de acolo. Se întorcea spre copilăria pe care o părăsise prea repede. În ziua de 22 decembrie, la ora 2, inima poetului a încetat să mai bată. A murit strigând: „Oxigen, oxigen!”. Oxigenul furat de către liderii politici deranjați de personalitatea care ajunsese în rândul populației tinere din România.

Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea.

Secțiune Știri sub articolul principal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News