Casa memorială „Lucian Blaga” sau lungul drum al adevărului spre el însuşi

    Aş fi preferat să nu-i trimit doamnei Dorli Blaga, distinsa fiică a cărturarului din Lancrăm, satul acela rotindu-şi după soare toate seminţele mirabile, făcând din Limba Română albia în care se scaldă spaţiul mioritic, această scrisoare, de fapt aceste rânduri, provocate în sufletul meu de mărturisirea Domniei Sale în „Dilema'”, că „nu există o casă memorială Lucian Blaga”, că se aşteaptă încă, nu se ştie până când, să fie îndreptăţit cu o asemenea pecete morală, oglindă a demnităţii şi înţelepciunii, unde fenomenul „Blaga” să lumineze în toată splendoarea sa, ca trudă şi jertfelnicie, dăruire şi responsabilitate civică, literară, filosofică, diplomatică, de neîntrecut traducător, dascăl şi susţinător al tinerilor creatori. Răspunsul, stimată doamnă, este unul singur: măreţ, trudit, convingător, la îndemâna oricui se abate pe arealul Lancrămului, păzit din umbră de fascinaţia Râpei Roşii: EXISTĂ O CASĂ MEMORIALĂ „LUCIAN BLAGA”. Dacă aţi fi dat curs chemărilor organizatorilor Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, aflat la cea de-a XXXII-a ediţie anul acesta, telefoanelor insistente, rugăminţilor personale ale celui ce v-a adus mai demult la această manifestare a spiritului românesc de pretutindeni, ale lucrătorilor de la Casa de Cultură, primărie, şi la care aţi participat în primele ediţii, înfrumuseţând atmosfera aceea încărcată de teamă încă, dar descătuşată de teroarea „listei negre” pe care figura şi tatăl dumneavoastră, aţi fi văzut şi cu ochii minţii cum, după eforturi de peste două decenii, casa natală a devenit însăşi oglinda memoriei celui „mut ca o lebădă”, ce-şi doarme somnul veşnic sub tâmpla Rugăciunii, mireasmă a Bisericii de azi cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ridicată în 1803, să ţese mereu pe fusul tainic destinele unor biografii benefice pentru românitate.
Vă amintiţi desigur, cu lux de amănunte, straturile de tăcere, întâmplări, bucurii, zburdălnicii, canoane bisericeşti, de învăţătură, impregnate şi azi în ediţii princeps ale cărţilor, manuscriselor, obiectelor de cult, ale viselor şi speranţelor, acolo unde s-a născut măreţul „Hronic”, acea respiraţie unică şi tulburătoare a genialului Blaga, dealul-vale al intrării şi ieşirilor din cuvânt, în acele încăperi ce formau şi formează nucleul statornic al locuinţei Familiei, moştenită în 1870 de la bunicul Simion Blaga (1824-1869), şi el preot ortodox destoinic, preţuit de săteni. În această casă au văzut lumina zilei cei nouă prunci ai preotului – inventator Izidor Blaga (1851-1908) şi al soţiei sale credincioasă, bună şi harnică, înţeleaptă, Ana (1859-1933). Tatăl dumneavoastră, Lucian Blaga, fiind ultimul dintre ei, cel mai mic. După moartea bunicului dumneavoastră – Izidor – bunica Ana Blaga avea să vândă casa, mutându-se la Sebeş, la fiica cea mare Letiţia, căsătorită Pavel. Se părea ca acest moment avea să fie crucial în destrămarea acestui habitat. Dar Dumnezeu a avut grijă să nu se întâmple aşa ceva. Începe epopeea singurătăţii, a destrămării unui cuib de mirodenii ale credinţei morale, în sensul uitării. Şi, totuşi, doamnă Dorli, tot Dumnezeu a făcut ca proprietarul, până la urmă, al casei, un tractorist, un mecanic în felul său, cu o familie creştină, să nu intervină în dărâmarea mitului naşterilor sfinte, izidorice, să sape grădina, să pună straturi trebuincioase de legume, dar şi tineri pruni, să ţină încăperile grajdului încărcate, să lase curtea în plata Domnului, aşa cum era. Aici am intervenit noi! Amintiţi-vă! V-am trimis scrisoare detaliată, anunţând o lecţie de recuperare a muzeului Blaga: organizarea Festivalului de Poezie „Lucian Blaga”, la Lancrăm, Sebeş, într-o perioadă în care nimeni din ţară n-a îndrăznit să ia în calcul aşa ceva. Atunci, în dialogurile noastre telefonice, v-am pus în palme aripile unui vis, crescute prin Festival – iniţierea formalităţilor pentru înfiinţarea Casei Memoriale Blaga. Şi-aţi venit la Festival, şi-aţi plantat un arbore, era şi fiica dumneavoastră, şi aţi fost fericită la statuia lui Lucian Blaga care după ce a trecut pragul unor incredibile peripeţii – de la a fi aruncată, acoperită, marginalizată, trasă cu lanţul de gât, respiră acum pe un soclu de ciment acolo la marginea satului, sprijinită de râpile Lancrămului, de tăcerea furibundă a unui cimitir. Vă amintiţi? Ce participanţi au asistat atunci? O adevărată pleiadă de cunoscători ai poetului-filosof: dascăli, scriitori, istorici şi critici literari, exegeţ ai lui. Plouase. Asta însemna că Limba română stropea sudoarea unei aşteptări de repunere în drepturi, mândria ei de-a lumina cu demiurgul… Şi a urmat lungul drum al Festivalului spre ei însuşi, spre maturitate şi statornicie. Şi-aţi mai venit la Lancrăm – şi-aţi fost adulată, preţuită. Şi ideea de Casă Memorială nu ne-a părăsit. Şi-a venit la Ministerul Culturii, secretar de stat, domnul Mircea Lomuş, omul acela harnic, mănos în înţelepciune, ce ne sprijinise prin revista Transilvania şi colegii săi redactori, oameni de-o aleasă ţinută intelectuală, care, după întâlniri repetate despre soarta casei din Lancrăm şi-a pus în mişcare toate forţele, ajungându-se ca apoi, în 1995 să fie cumpărată, să fie circumscrisă patrimoniului cultural naţional, trecându-se la restaurarea ei, după alte lungi bătălii, în perioada 1997-1998, trecută pentru o perioadă Muzeului Satului Bucureşti, ca în august 2000, toată existenţa patrimoniului cultural din Lancrăm să fie preluată de Primăria Sebeş, consiliul municipal, administrată de Centrul Cultural „Lucian Blaga”. Întâlnirile noastre cu secretarul de stat Mircea Tomuş s-au concretizat atunci prin trimiterea unui argument solid din partea noastră, a Inspectoratului de Cultură Alba, a Sebeşului privitor la felul în care pot fi depăşite toate greutăţile inerente înfiinţării Casei Memoriale. Aceste texte există la Minister dar şi în „Analele Albei” dacă nu cumva mâini murdare le-au aruncat la coş. Aşa se face, doamnă Dorli, că s-a trecut la punerea în practică a unui plan de restaurare a întregului areal blagian, pe care nu l-aţi mai vizitat de mult, adică niciodată de la distanţarea dumneavoastră de Festivalul nostru, pricinuită de neînţelegeri pe care le cunoaştem mai mult sau mai puţin.
Restaurarea de azi înseamnă: punerea în valoare a casei în care v-aţi născut, păstrându-se proporţiile ei, reamenajându-se pivniţa, scări, etc, transformarea fostului grajd, a grădinii într-un adevărat centru metodologic, adică în sală de conferinţă, încăperi pentru odihnă, pentru cazarea unor participanţi la festival cu tot tacâmul necesar – de la baie, bucătărie,etc; sală de expoziţii, proiecţii, simpozioane, ceea ce a făcut ca localul vechi să nu mai aibă nici o corespondenţă în actualitatea imediată. V-am chemat, rechemat la Festival. Nu ne-aţi mai onorat. Treceţi spre Cluj fără să vă opriţi la Lancrăm. Vă amintiţi cum aţi adus-o pe Cornelia Blaga Bediceanu – moartă – într-o dubiţă? Aţi lăsat dubiţa în faţa casei preotului Laşiţă, şi noi, Ion Mărgineanu, Gheorghe Maniu, Gheorghe Vinţan, cu şoferul – am scos sicriul, l-am dus în biserică, unde nu era ţipenie de om, şi-am dat sfoară în sat să vină că… Aşa au apărut femeile în vârstă, rudenii, vecini… Şi-n cele din urmă înmormântarea ei sub acelaşi acoperiş cu soţul Lucian, pe o ploaie năpraznică… Făcusem tot ce era omeneşte… Şi v-am reauzit reinventariind toate insistenţele primăriei, ale Fundaţiei Culturale „Lucian Blaga”, a Centrului Cultural „Lucian Blaga”, a Bibliotecii Municipale cu acelaşi nume la care nu aţi dat curs, mai târziu, când apăruse „polemica literară” – legată de Sala de sport ce „obtura” însuşi spaţiul mioritic blagian, dar aceasta-i altă poveste. Şi ultima întâlnire cu dumneavoastră, tot pe calea depărtării, am avut-o citind publicaţia „Dilema”, în care vă plângeaţi că tatăl dumneavoastră nu se bucură de o casă Blaga – casă memorială ca Eminescu, Sadoveanu etc. V-am telefonat să veniţi să vă convingeţi. N-aţi răspuns. Să înţeleg că nu veţi mai răspunde la nici un apel al Festivalului? Ştiţi, doamna Dorli, că acest Festival pe care l-aţi onorat iniţial, a ajuns la a XXXII-a ediţie? Că se desfăşoară tot în perioada 6-9 mai la Casa Memorială? Vă încredinţăm de tot respectul nostru, cu imensul regret că nu mai participaţi la Festival. V-am putea chiar prilejui un sejur minunat în noile condiţii materiale, morale, de habitat blagian. Totul depinde de dumneavoastră. Sperăm că nu ne-o luaţi în nume de rău pentru şiragul acesta de reamintiri, el fiind, de fapt, un fluid al moralităţii reciproce, al respectului pe care ni-l purtăm, promovând în universalitate segmente din demnitatea şi înţelepciunea blagiană, respirări ale Fenomenului Blaga. Anul acesta, prin Comisia naţională de premiere, vi s-a acordat un binemeritat premiu pentru îngrijirea şi publicarea unor opere ale lui Blaga.
Vă mulţumim călduros pentru toate, inclusiv pentru posibilitatea de a ne întâlni, prin acest text. Faceţi parte din „Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor”.

Cu aleasă preţuire,
Ion MĂRGINEANU – scriitor

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI