Captivitatea melancolică a marilor ispite

Autorul, pornind de la mitul biblic al lui Saul şi revelaţia sa, construieşte o metaforă a condiţiei umane, în care viaţa e călătoria spre Damasc, drum pe care poetul întâlneşte chipul sacrului şi al frumuseţii sofianice după ce a trecut prin rătăcirile şi valpurgiile carnalităţii.
Tema esenţială a volumului „Drumul spre Damasc” este soarta, singurătatea poetului într-o lume din ce în ce mai austeră, mai supusă deriziunii, mai dezabuzată, o lume supusă păcatului, pornirilor instinctuale, o lume a pierderii credinţei şi chiar a identităţii. Poetul se supune unui lung travaliu al căutării de sine, unei autoflagelări, unui supliciu continuu care să-l epureze de păcat, să-l mântuie de rele. El nu-şi poate asuma drumul spre Damasc decât numai dacă ştie, este convins că a devenit altul, decât cel de ieri, cel care cânta o dată vraja Sodomei.
Lumea a fost creată pentru ca poetul s-o cuprindă într-un poem. Acesta e sensul metafizic al lumii. Urcuşul spiritual întru devenirea fiinţei este inima. O bună parte a poemelor de factură religioasă ale lui Gheorghe Dăncilă au în centrul lor isihia, ele sunt adevărate rugăciuni, prin care poetul se află într-un permanent dialog cu Părintele Suprem.
Lumina-candelă, nimbul ceresc, sfântul, cerul, eterul, dimineaţa, profetul, sihastrul, lutul purificat, nimic în plus, nimic în minus: sunt tot atâtea medii de transfer suitor în aurora unei fiinţări eliberatoare indifinisabile. Plin de sinceritate, lipsit de emfază, Gheorghe Dăncilă este un poet plin de originalitate însemnat, talentat, cu o stare de graţie proprie doar celor aleşi, înzestraţi cu darul şi harul cunoaşterii divine.
Din acest volum croit pe două dimensiuni nu puteau să lipsească valenţele eroticului. În cea mai mare parte a sa, poezia erotică a lui Gheorghe Dăncilă seamănă c-un vechi cântec american country: „Ştiu că eşti tatuată, că m-ai înşelat, că ai fost fugită de-acasă, că te-ai îmbătat, dar eu te iubesc şi te voi iubi mereu”. Citind la nesfârşit poezia de acest gen rişti să devii ori empatic, afectuos, romantic sau depresiv şi va trebui să iei calmante pentru a-ţi echilibra chakra psihică, pentru a putea adormi după ce ai lăsat cartea din mână. Poetul pare a intra într-un fel de narcoză a erotismului, dus la cele mai înalte cote. Fiicele erosului vin şi-l percheziţionează pe poet, îi golesc mintea şi sufletul de angoase şi le umplu cu bucurie, cu beatitudine paradisiacă. Pur şi simplu îi confiscă identitatea.
Lumea, universul poetic al lui Dăncilă sunt pline de eros, de scene de amor ca fântânile Romei de apă. Aşa cum Veneţia e cel mai romantic oraş din lume, aş zice că Gheorghe Dăncilă e cel mai erotoman poet pe care l-am cunoscut vreodată. Poetul îşi dezleagă baierile fanteziei, ale limbajului şi încep să curgă şuvoaie de metafore. Poetul dă impresia că uneori tăbărăsc pe el atâtea imagini senzuale, voluptoase, atâtea ceremonii, de plăcute şi dulci forme, de turniruri, festinuri, încât nu mai poate suporta şi-şi îngroapă faţa în palme, tăcut şi visător ori chiar levitând şi stă aşa un timp până ce bacantele, hetairele, baiaderele cu mersul lor lasciv încing dansuri erotice şi-l transformă într-un Adonis generos, agresiv care vrea să se înfrupte din masa încărcată de bucate alese, din atmosfera valpurgică creată de preotesele amorului. Autorul proiectează asupra nimfetelor tot felul de calităţi pe care de fapt nu le au decât în mintea poetului şi el, poetul e gata să le ofere cadouri, să le aducă în dar soarele şi luna, ploaia şi iubirea.
Femeile sunt pentru Gheorghe Dăncilă frumoase la toate capitolele, dar aproape de fiecare dată, deşi sunt dorite, sunt intangibile, ele lăsându-se cucerite doar de donjuanii de meserie, cu dorinţele mereu aprinse. De obicei, june în plină agresiune a formelor şi a sângelui emană un aer de un incredibil glamour. Şi par a spune: n-aveţi decât să vă uitaţi la noi, căci noi n-avem de gând să privim spre voi! Dar poetul nu se sfieşte, meditează, visează, respiră, inspiră cu ochii deschişi spre decorul care e femeia cu interminabila-i salbă de frumuseţi, de geometrii, dantelării, el nu are răbdare, o spune pe şleau, chiar zâmbeşte, crede şi priveşte cu ochii minţii şi nu se plictiseşte.
Citind poemele din acest volum, ca şi din cele anterioare, poetul Dăncilă ne face să ne amintim de ce a spus Dante, marele poet florentin că: „L’amor che muove il sole e l’altre stelle”, adică iubirea care mişcă sori şi stele. Hoinar pe drumul Damascului şi prizonier al lui Amor, poetul Dăncilă pare să vină de undeva din umbră, din întuneric, din temniţele cărnii, caută a se izbăvi de rătăcirile sale aparţinând vârstei de aur a tinereţii, Arcadiei sale fericite, vârstă când omul se pare că nu are legi, constrângeri, bariere şi are deschise toate porţile spre iubire, spre orgii bahice. Poetul pare să spună fără nici o reticenţă: mai bine îmi trăiesc destinul imperfect decât să trăiesc o imitaţie perfectă a vieţii altcuiva.
După opinia mea, avem de-a face, citind acest volum al lui Dăncilă, tipărit în condiţii grafice excelente la Editura „Unirea” din Alba Iulia, cu o etapă nouă în poetica sa, bardul de la Răchita cultivând o poezie mai eterată, mai plină de limpezime, mai muzicală.
Gheorghe JURCĂ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI