FOTO| Povestea lui József Pongrácz, un tânăr originar din Apuseni, care a pierit la doar 18 ani, în Bătălia de la Col di Lana, în Primul Război Mondial

Povestea lui József Pongrácz, un tânăr originar din Apuseni, care a pierit la doar 18 ani, în Bătălia de la Col di Lana, în Primul Război Mondial

„Csókolom mindnyájokat! Numele meu este József Pongrácz și m-am născut într-o zi faină de 19 iunie 1897 în Zalathna, cum se numea pe atunci Zlatna de azi. Tata, Lajos, era muncitor la Şcoala de Stat de Arte şi Meserii pentru Cioplirea şi Şlefuirea Pietrei din Zlatna. Avea 29 de ani când am apărut eu și se stabilise în Zlatna venind peste Dealu Mare, din Abrudbánya. Da, Abrudul de azi. Iubita și frumoasa mea mamă, Vilma Pongrácz, era din Offenbánya, Baia de Arieș. M-a adus pe lume la 19 ani, cu o moașă pricepută, acasă, la Zlatna. Ai mei m-au încredințat Domnului, botezându-mă în biserica romano-catolică de la noi. Și pentru că tata lucra la faimoasa Școală de Arte și Meserii din Zlatna, am descoperit și eu taina cioplitului în piatră, când mi-a venit vremea de iskola…”.

Acesta a fost doar un trist exercițiu de imaginație. De fapt, József Pongrácz a pierit, alături de alți circa 8.000 de combatanți (din trupele austro-ungare și italiene), majoritatea în noaptea de 17 aprilie 1916, în nordul Italiei, culmea munților Dolomiți, pe Col di Lana, 2.462 m, supranumit de atunci ”Col di Sangue”, respectiv Muntele de sânge al Dolomiților…

Pe Ioșka l-am cunoscut abia zilele trecute, la 126 de ani de la nașterea sa și la 107 ani de la moarte. Și unde altundeva decât acasă la el, la Zlatna. Cu mâinile tremurând de emoție și cu sufletul eliberat, nepoata sa (a cărei bunică fusese soră cu József Pongrácz) a adus ca să predea muzeului fostei Şcoli de Arte şi Meserii, recent inaugurat în catacombele miraculos renovate al actualului Liceu ”Corneliu Medrea” din Zlatna, ceea ce a mai rămas din Ioșka: un certificat de naștere, în limba maghiară, fotografia unui copil de 18 ani, înalt, slăbuț și palid, imortalizat în Atelierul militar al lui Victor Mysz din Hermannstadt, câteva rânduri scrise pe o coajă din lemn, în 10 noiembrie 1915 și o lucrare realizată de tânărul ucenic la Școala de cioplitori în piatră de la Zlatna. Urmașa sa, Lazăr Ilmen Melania (Bobo), ne-a mărturisit că așa a considerat că mai poate cinsti memoria celui care a fost József Pongrácz, un copil care nu s-a mai întors niciodată din munții Dolomiți.

*Primul Mare Război

Primul Război Mondial a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918: foamete, durere, boli. Au participat peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni. Peste 9 milioane de combatanți și 7 milioane de civili au murit ca urmare a războiului. Un număr: 16 milioane, care contorizează tot atâtea destine frânte, oameni care au plecat din lume cu poveștile lor nespuse.

Cei circa 450.000 de oameni, care formau atunci personalul permanent al Armatei Imperiale Austro-Ungare pe timp de pace, au fost în mare parte erodați în primele luni de război pe frontul de est, și pe cel sârbesc, forțând Viena să se bazeze în întregime pe recruți mobilizați. Acești soldați erau, în esență, „civili în uniformă”.

În mai 1915, când toți veteranii calificați erau deja pe frontul de est, s-a ordonat o mobilizare generală, care a permis adunarea a 47 de batalioane de tineri între 15 și 19 ani (periodic rechemați de către guvern pentru instrucție premilitară) și bărbați cu vârste cuprinse între 45 și 70 de ani, trimiși imediat să întărească cele câteva trupe regulate. De mobilizarea generală nu a scăpat nici tânărul József Pongrácz, din Zlatna, care în 1915, 19 iunie, împlinise deja 18 ani. Alături de sute de tineri care nu înțelegeau ce înseamnă exact viața, darămite moartea, a fost încartiruit la Garnizoana Nagyszeben (Sibiu), care adăpostea Statul Major al Corpului de Armată al XII-lea, Statul Major al Diviziei 16 Infanterie, Statul Major al Brigăzii 32 Infanterie, Statul Major al Brigăzii 76 Infanterie Imperială și Regală Honvéd, Regimentul de Hussari, Tunuri de câmp, Școala de Cadeți de Infanterie, trupe de sprijin etc., etc. Majoritatea trupelor erau formate din cetățeni de etnie maghiară (39-41%), cam un sfert germani, 22% români și 8%, alții.

Un ultim mesaj, înainte de plecarea pe front, la granița imperiului cu Italia, Ioșka l-a scris pe o coajă de lemn și spunea simplu: ”Vă sărut, dragilor, pe toți. Păstrați această coajă de copac. Fiindcă este după un exercițiu de noapte. Josef Pongracz Iosif – Ioska, la 10 noiembrie 1915. Trupele de suport pentru armată (K.u.K.), Divizia de artilerie grea”.

La izbucnirea războiului, frontul din Alpi era condus doar de o brumă de trupe, dar lentoarea mobilizării italiene le-a permis austro-ungarilor să vină rapid pe poziții: dacă în 1915, granița cu Italia era protejată doar de 25.000 de oameni, această cifră a crescut deja la 100.000, odată cu sosirea mai multor divizii austro-ungare, rechemate de pe frontul sârbesc.

În munții înalți de pe frontiera cu Italia, soldați din ambele tabere s-au implicat în mici ciocniri între patrule, în tentativa de a cuceri tranșee de-a lungul crestelor și culmilor montane. Lipsa resursei umane și condițiile climatice, care permiteau atacuri numai în unele perioade determinate, au făcut ca războiul pe frontul alpin să găsească diverse aplicații și noi metode strategice. În acest scop, s-a născocit o nouă utilizare a minelor preexistente în zonă: geniștii, minatori și soldați săpau galerii subterane în rocă pentru a ajunge sub liniile inamice, unde realizau un puț pe care îl umpleau cu explozivi. Când mina era detonată, poziția sărea în aer împreună cu întreg vârful muntelui, permițând, cel puțin în teorie, o facilă ocupare a postului.

Un oraș de frontieră între Imperiul Austro-Ungar și Regatul Italiei, Col di Lana – unde a pierit și Ioșka – a fost scena unor lupte acerbe în timpul Primului Război Mondial, cu aproximativ 8.000 de morți.

Punctul culminant a fost atins la miezul nopții, pe 17 aprilie 1916, când italienii au detonat 5.000 kg de dinamită într-o galerie de mină pe care o amenajaseră cu o lună înainte. Jumătate din contingentul austriac a fost ucis de prăbușirea a aproximativ 10.140 de tone de rocă. Oameni și armament au fost înghițiți, de-a valma, într-un imens crater care se mai vede și azi, un mormânt imens. Soldații supraviețuitori au fost luați prizonieri când italienii au ajuns pe vârf.

În zonă au fost amplasate troițe și monumente închinate soldaților care au pierit aici, iar traseul războiului din munții Dolomiți a fost introdus în circuitul memorial-turistic destinat celor care nu vor să uite niciodată că un război se hrănește întotdeauna cu multă moarte, suferință și degradare umană. Indiferent de care parte a sârmei ghimpate a fost fixată mitraliera.

Nicoleta IDITA-TOMUȚA

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI