De la civilizaţia orientală la cea occidentală şi globală

Martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan de la Alba Iulia a reprezentat cea mai cruntă barbarie a istoriei noastre, o crimă înfiorătoare, o atrocitate fără seamă. Aşa cum de fapt a fost şi exploatarea românilor de către cel mai spoliator imperiu pe care l-a cunoscut Transilvania. De bine, de rău, cât ţara a fost sub stăpânirea turcilor, Transilvania a fost un principat autonom, cu capitala la Alba Iulia, obligată să plătească Înaltei Porţi un tribut anual şi un haraci în timp de război. Civilizaţia orientală adusă de turci în provinciile istorice româneşti a fost una rudimentară, întemeiată mai mult pe relaţii de mită, ciubucuri, pescheşuri şi daruri, pe corupţie în general („moştenire” de care nu am scăpat nici până azi), un fel de competiţie imorală, în care protagoniştii erau mai ales pretendenţi la tron ce cărau cât mai mulţi bani şi mai ales aur la Istanbul pentru a intra în graţiile sultanului şi a obţine domnia. După ce Transilvania a ajuns sub stăpânirea habsburgică (1698 – 1918), jugul de lemn otoman s-a transformat într-unul de fier pentru românii transilvăneni. Asta la propriu şi nu la figurat. Pentru că noii stăpâni ai pământurilor dacice nu s-au mai mulţumit cu tributul anual ci au adus cu ei şi o nouă civilizaţie pătrunsă de spiritul nemţesc de organizare, rigoare şi exploatare. Întreg teritoriul Transilvaniei a fost drastic inventariat, măsurat, recenzat şi conscripţionat, astfel că pământul, arăturile, pădurile, păşunile, casele, grădinile, au fost precis determinate. Aşa s-a ajuns ca aproape întreg teritoriul Munţilor Apuseni să fie declarat domeniu al statului şi supus unor taxe şi impozite către nemilosul fisc austriac. Dar mai ales habsburgii şi-au înteţit acţiunile pentru exploatarea bogăţiilor munţilor noştri, a pădurilor dar în special, a aurului. Îndeosebi împărăteasa Maria Tereza (1740 – 1780) a promovat ample şi vanitoase iniţiative de a exploata intensiv aurul prin modernizarea metalurgiei minereurilor. De la vetrele de foc, pentru calcinarea şi topirea substanţelor miniere, folosite de moţii din vechime, se trece la vatra dreptunghiulară, închisă prin trei pereţi laterali, cu deschidere în faţă, apoi vor apare cuptoarele cu suflătoare de aer, pentru intensificarea focului pentru ca la 1747, să se construiască la Zlatna cuptoare cu coşuri mai înalte pentru topirea mineralelor auro – argentifere iar apoi şi la Baia de Arieş şi Certege. Aurul, în cantitate tot mai mare, lua drumul Vienei. Totodată, sistemul juridic iobagial se extinde şi asupra minerilor, a lucrătorilor forestieri ai pădurilor strămoşeşti. Concret, ţăranul român, iobagul pe spinarea căreia înflorea civilizaţia Vienei, avea de muncit patru zile de robotă, a cincea de pescuit şi a şasea de vânătoare, practic toată sudoarea braţelor era pe seama imperialilor şi a nobililor maghiari.
Aşa s-a ajuns la răscoala de sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan. Iar în loc de dreptate, cum sperau să obţină răsculaţii şi cum spera Horea în drumurile sale pe la Curtea de la Viena, românii s-au trezit cu oasele zdrobite, cu un bilanţ sângeros de crime oribile. Bătălia românilor pentru adevăr şi dreptate, pentru dezrobirea naţiunii române va continua însă şi după odioasa ucidere a horenilor, pagini glorioase de istorie având să înscrie şi moţul Avram Iancu, până când, la 1 Decembrie 1918, soarele dreptăţii avea să răsară şi pe uliţa românilor din Transilvania.
Din păcate, roata istoriei şi a suferinţei româneşti nu s-a oprit nici la 1875, nici la 1848 şi nici la 1918 sau 1989. Astăzi, românii continuă să fie traşi din nou, dacă nu pe roată, mai ales pe sfoara istoriei, care iată se repetă, dacă ne gândim că în Transilvania capitalul austriac este din nou cel care domină economia şi finanţele şi ne exploatează munca. O nouă strategie mult mai sofisticată şi mai ales ultraperformantă face ravagii pe pământurile şi prin bogăţiile ţării, petrolul, pădurile, băncile, comerţul fiind în mâna şi la cheremul urmaşilor imperiului habsburgic. Practic suntem din nou sclavii şi iobagii celor care sub masca globalizării şi europenizării au transformat România într-un hinderland german.
Şi aşa am ajuns iarăşi ce am fost şi poate chiar mai mult decât atât. Păcat de sângele vărsat şi de oasele zdrobite ale martirilor neamului românesc. Până şi Cetatea în care au suferit supliciu eroii neamului de la 1785 a redevenit imperială, statuia lui Carol al VI-lea fiind cel mai măreţ monument din Ardeal. Este o realitate ce nu face casă bună cu Alba Iulia, capitala Marii Uniri şi a marilor jertfe pe altarul românismului integral. Dar, la aşa vremuri austriece, aşa monumente austriece! Oricum, cred că ţara are nevoie de un nou Horea ca să pună lucrurile pe făgaşul neamului!
Gheorghe CIUL

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI