SIE şi neo-austro-ungarii

Am urmărit, nu demult, un interviu cu Mihai Răzvan Ungureanu, directorul Serviciului de Informaţii Externe al României, poate cel mai performant şi mai bine pregătit serviciu secret românesc. Unul respectat şi chiar temut dincolo de graniţe. Ce să ne mai ascundem după degete? Este vorba despre spionii noştri care împânzesc lumea, sub diferite acoperiri. Despre performanţa şi capacitatea membrilor acestui serviciu vorbeşte de la sine dificultatea cu care se accede în rândurile acestei elite: din 1.000 de candidaţi doar câte 9-10 sunt acceptaţi. Şi dacă ne gândim că, anual, pentru a intra în clubul exclusivist al ofiţerilor SIE aplică în jur de 2.000 de români, asta înseamnă că acolo se angajează cel mult câte 20 de persoane pe an. Am fost impresionat, la acest interviu, de francheţea lui Ungureanu şi de modul direct în care a refuzat anumite întrebări la care îi era interzis să răspundă prin însuşi statutul său. Astfel, el a recunoscut că în timpul directoratului său au existat pierderi de vieţi, în misiune, din partea unor ofiţeri ai acestui corp de elită. Aceştia sunt eroii fără nume, de pe frontul nevăzut, cărora ţara nu le poate da recunoaşterea publică. Aceşti oameni extrem de bine pregătiţi, selectaţi după principiile celui mai dur corporatism, sunt supuşi în perioada activă la tot felul de privaţiuni: lor li se impune un anumit stil de viaţă, uneori chiar o altă identitate, li se trasează în cele mai mărunte detalii chiar şi viaţa intimă, nu au voie să-şi folosească experienţa şi capacităţile în folos propriu, aşadar nu câştigă chiar sume exorbitante iar la pensionare primesc atât cât primeşte orice militar cu un grad similar. De fapt, ei nu prea ies la pensie, putând fi reactivaţi oricând, la orice vâstă şi oriunde s-ar afla, dacă ţara o cere. Mai mult decât atât, odată cu jurământul pe care-l depun, ofiţerii de la Informaţii Externe respectă EXCLUSIV legile ţării noastre, oriunde s-ar afla în lume, nu legile statului în care îşi desfăşoară activitatea, legi pe care în virtutea misiunii lor este posibil să le încalce. Cu alte cuvinte, oamenii ăştia sunt nişte patrioţi absoluţi, care dincolo de graniţele ţării devin automat infractori…
Prin comparaţie cu cei descrişi mai sus, ţara noastră colcăie de duşmani interni. Duşmani din lăcomie, din prostie împăunată sau chiar cu bună ştiinţă. Eu unul i-am numit pe aceştia „neo-austro-ungari”. Este vorba de indivizi lipsiţi de scrupule, de noua clasă de exploatatori, apăruţi din solul mocirlos şi urât mirositor al intereselor personale, de clan, de clică. Unii sunt oameni politici, alţii oameni de afaceri, alţii se află în administraţie. Indivizi pentru care nu numai că patriotismul nu înseamnă nimic, dar nici măcar de conaţionalii lor nu le pasă. Iar celor de mai sus li se adaugă, de un timp încoace, tot felul de nulităţi ca valoare personală, care au intrat în diferite loje şi ordine cavalareşti, după modelul occidental, preluat sub formă de maimuţăreală. Aceştia se îmbogăţesc, etalează opulenţă, calcă peste cadavre şi se consideră „elită”. E o „elită” a răului şi a desfrânării. Microcefali cu vise de mărire şi extindere transfrontalieră, încârdăşiţi câineşte, care îşi batjocoresc partenerii de afaceri (din ţară şi de peste hotare), care lucrează cu „neo-iobagii” autohtoni plătindu-le salarii de mizerie şi umilindu-i. Chiar dacă aceşti „neo-iobagi” sunt uneori intelectuali, artişti, studenţi ş.a. Aceşti „cetăţeni ai lumii”, „neo-austro-ungarii” care nu mai au nimic românesc în fiinţa lor, sunt exact inversul patrioţilor „anonimi” din SIE. Şi, culmea, inclusiv afacerile transfrontaliere ale acestora sunt susţinute, protejate, apărate, de elita serviciilor noastre secrete. Uneori cu sacrificii. E trist şi nedrept acest lucru, dar trag nădejde că aceşti „cavaleri” vor fi şi ei trecuţi, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, prin sita unor controale amănunţite, cu „cetăţile” lor cu tot, după porţile cărora îşi ascund meschinăria şi neomenia…
Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI