Dialoguri

    Ieri pe la prânzişor, după ce cu o seară înainte am urmărit cu sufletul la gură cum tinerii protestatari şi jandarmii au dialogat cu pietre, foc şi apă, „dezbaterea” lor provocând (conform primarului general al Capitalei, Sorin Oprescu) distrugeri pe circa şase kilometri, premierul Emil Boc a venit în faţa presei şi a opiniei publice în prima declaraţie oficială după începerea protestelor. Şi ce credeţi că ne-a spus? Mai nimic! Oricum, nimic care să poată fi interpretat de nemulţumiţii din stradă ca un angajament pozitiv care, eventual, să-i îndemne să stea acasă. După ce ne-a asigurat că libertatea de expresie este garantată, dar violenţa stradală este de netolerat (lucru cu care toţi suntem de acord, rămâne de văzut cine-i îndemna pe tinerii din Piaţa Unirii la violenţă), domnul Emil Boc ne-a invitat la dialog. În numele întregii Coaliţii de la guvernare. Astfel de îndemnuri la dialog neacoperite de de fapte a mai avut dumnealui ori de câte ori s-a aflat la ananghie. Niciodată însă Puterea nu a avut un dialog real, o dezbatere onestă şi productivă, nici cu Opoziţia, nici cu sindicatele, nici cu cetăţenii. Astfel, modernizarea României, un stindard sub faldurile căruia s-au încolonat şi partidele Coaliţiei şi preşedintele Traian Băsescu, s-a făcut fără ca subiecţii modernizării, noi adică, să avem prea multe de spus. Sau dacă am spus, atunci nu ne-a băgat nimeni în seamă. Ori numai dialog nu este acesta. Este un monolog, iar rezultatele lui se văd acum când doctorul Raed Arafat, medici şi noi toţi chiar am crezut că proiectul noii Legi a Sănătăţii a fost lansat în dezbatere publică pentru a fi dezbătut. Nu ne-am gândit că dezbaterea pe care am luat-o în serios va provoca atâta supărare preşedintelui, care a solicitat şi a primit degrabă de la Guvern retragerea proiectului. N-a obţinut şi tăcerea opiniei publice care abia după acest gest care arată indisponibilitatea la dialog, s-a manifestat mai abitir.
Colegiul Director al PDL a decis ieri reluarea dialogului cu toate partidele politice, cu societatea civilă, cu sindicatele… cu toată lumea. Dar oare au uitat parlamentarii Opoziţiei, de exemplu, de cât dialog au avut parte la fiecare asumare a răspunderii guvernului? Preşedintele jucător le-a impus monologul ajungând până acolo, cel puţin aşa se vede de la noi „din iarbă”,  încât nici măcar cu PDL-ul n-a mai prea dialogat. Mă refer la PDL-ul în întregul său, nu la grupul pe care l-a impus în fruntea partidului la Convenţia din mai 2011. Este acesta un exemplu deosebit de „dialog”. Dar este şi un semn al autoritarismului. Ori, iată se dovedeşte că autoritarismul nu este un ulcior care merge de prea multe ori la apă.
Puterea vrea acum să comunice. Dar la capitolul comunicare stă dezastruos. Ce strategii de comunicare sunt acelea care au interzis oricărui membru al PDL să apară la posturile de televiziune ostile Puterii? Decizia a fost luată nu pentru că nu doreau un canal de comunicare, ci pentru că, sistematic, comunicatorii democrat-liberali erau puşi în situaţii neplăcute pentru că erau prinşi cu lecţiile nefăcute. Oare de ce erau atât de nepregătiţi? Unul dintre motive este acela că multe dintre deciziile guvernului nu erau discutate cu partidul. Tot o mostră de dialog este şi asta. Şi acum domnul Emil Boc vrea să dialogheze! Problema este că deschiderea asta spre dialog a venit prea târziu, într-un moment în care opinia publică nu mai crede decât că propunerea de dialog este de fapt o nouă încercare de a trage de timp.
Ştiu că am dedicat aceste rânduri unuia dintre motivele care i-au scos pe oameni în stradă – tratamentul autoritarist. Tot din autoritarism a ieşit şi ideea şi apoi legea comasării alegerilor. Una dintre cerinţele protestatarilor se referă fie la alegeri la termen, fie la alegeri anticipate. Mâine Curtea Constituţională trebuie să decidă dacă legea de comasare a alegerilor este constituţională. Sunt curioasă care va fi decizia.
Anca DINICĂ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI