40 de ani la acelaşi loc de muncă, la Apulum SA

Evenimentul anunţat în prezentul titlu îndeamnă, înainte de toate, la o meditaţie pe următoarea temă: oare generaţiile care în prezent au vârste de la 25 până la 40 de ani, respectiv cele care au intrat în câmpul muncii după anul 1995 (să zicem), câţi ani de muncă efectivă vor acumula până la vârsta de 60 de ani? Adică de la etatea la care se poate vorbi în mod obiectiv şi serios despre pensie. Prin prezentul articol prezentăm o situaţie în care se află un grup de nu mai puţin de 12 persoane care, în această perioadă, cu diferenţe de câteva zile, au împlinit sau vor împlini curând de 40 de ani în acelaşi loc de muncă. Este vorba despre salariaţi încă activi şi în posturi foarte importante la SC Apulum SA din Alba Iulia. Cu siguranţă, mai sunt astfel de cazuri, dar nu atât de numeroşi, cum este acest caz, mai rar credem că se întâlnesc în prezent.
Acţionarii majoritari ai celei mai experimentate firme în domeniu din România, Apulum SA, Rodica Vasin şi Alvaro Santini, împreună cu sindicatul din fabrică au înţeles să acorde atenţia cuvenită evenimentului. La unul dintre momente am fost invitaţi şi noi, atunci când liderul sindicatului, Vasile Lungan, a creat cadrul unei prime întruniri a grupului, pentru o readucere aminte a parcursului vieţii profesionale de 40 de ani a aniversaţilor. Aveam să aflăm cu acea ocazie că 11 dintre ei erau acum 40 de ani proaspeţi absolvenţi ai şcolilor profesionale din Cluj Napoca, Turda sau Sighişoara. Este vorba despre următorii profesionişti: Chirilă Tat, Simion Marc, Ioan Vasiu şi Pavel Boieri – din sectorul de producţie Fasonare; Victor Lădar şi Panfil Rotaru – de la Modelaj, Ladislau Iakab, Gheorghe Sas şi Gheorghe Nicoară – de la Atelierul de revizii şi reparaţii şi Mihai Oberofer de la sectorul Administrativ, iar Gheorghe Morar a fost angajat direct şi s-a calificat la locul de muncă. Cei mai mulţi nu aveau 18 ani la angajare. Fabrica Porţelanul, cum se numea atunci, îşi începuse activitatea de producţie la 1 noiembrie 1970, deci cu mai puţin de un an înainte. Cei prezenţi îşi aduceau aminte că au fost selectaţi şi au dat admitere la Alba Iulia, când la fabrică abia începuse construcţia. Aşadar, se poate spune cu precizie că ei au crescut odată cu aceasta. La fel ca şi ei, au venit din şcolile profesionale câte 5-6 clase întregi de tineri şcoliţi special şi sub contract pe 3-5 ani că vor lucra aici, semnat după admitere.
Despre evoluţia profesională, şi în special cu privire la motivele stabilităţii în firmă, povestea celor 12 porţelanişti veterani este asemănătoare în cea mai mare parte. Ei povesteau că, în prima jumătate, adică până după anul 1990, nu prea existau motive de plecare din Porţelanul. Chiar la început era contractul, dar în scurt timp devenise un privilegiu să lucrezi aici. Raportat la ceea ce exista atunci în zonă, salariile şi condiţiile de muncă erau dintre cele mai bune. Pe firmamentul fabricii au început să apară „stelele”. Este vorba despre acele distincţii ce se acordau pentru rezultatele fabricii în „Întrecerea socialistă”, pe ramura de activitate şi apoi la nivel naţional. Porţelanul a ajuns să primească vreo 5 astfel de „stele”. Odată cu acestea, o serie de avantaje. Repartiţiile la apartamente veneau cu prioritate. Oamenii se mutau destul de uşor de la un apartament la altul, evident, locuinţe închiriate. Exista stabilitatea locului de muncă, dar şi a venitului obţinut. Pe lângă diplome se acordau şi premii în bani. Pentru că este vorba exclusiv despre bărbaţi, aceştia aduceau în discuţii activităţile sportive – competiţii între secţii sau la nivelul municipiului, despre baza sportivă a fabricii, care era bine pusă la punct, despre balurile mascate, revelioanele organizate la sala de festivităţi, etc. Femeile aveau şi ele domenii unde se afirmau, între care la spectacole artistice. Referitor la aceste aspecte, Pavel Boieri, conchidea că „au fost perioade în care era o plăcere să vii la fabrică, la muncă sau la diverse activităţi”.
Parcursul celor 40 de ani a însemnat întâi de toate o evoluţie în cariera profesională. Au crescut ca şi pricepere şi ca recunoaştere a acestei evoluţii. Majorarea categoriei de încadrare se făcea în funcţie de unele criterii considerate şi acum ca fiind obiective. Unii au continuat studiile liceului la seral, alţii chiar şi şcoli de maiştri. Liviu Popa a ajuns maistru încă din anul 1981, adică la 10 ani de la angajare, post pe care este şi în prezent, Ioan Vasiu este la rândul său maistru din anul 2000, iar Pavel Boieri a ajuns maistru coordonator producţie pe secţia Fasonare. Pe alţii care au făcut efortul completării studiilor liceale, acest lucru i-a ajutat la promovarea în categoriile de salarizare.
Nu întâmplător afirmam mai sus că stabilitatea celor 12 poate fi evaluată pe 2 perioade distincte. Prima ar fi cea descrisă anterior, iar cea de-a doua, total diferită, a venit în a doua jumătate a anilor 90, când stabilitatea a început să fie o problemă, din varii motive, cunoscute, dar şi din cauza problemelor apărute în interiorul firmei Apulum. Nu este cazul să intrăm în detaliu, dar au fost foarte mulţi cei care au plecat. S-a ajuns în situaţia că nu prea mai erau motive pentru a rămâne în fabrică. Situaţia devenise la un moment dat mai mult decât o incertitudine totală. Pentru toţi cei 12 subiecţi ai noştri, au apărut anumite oportunităţi. Ladislau Iakab, de exemplu, spunea că, numai pentru că ştie ungureşte, i s-a propus să meargă în Ungaria să caute de lucru. Firmele private de porţelan, mai mici sau mai mari, nou apărute în Alba Iulia, aveau şi ele nevoie de muncitori bine calificaţi. Şi totuşi, ei au rămas fideli. Ei spun că au sperat tot timpul că se va găsi o soluţie. Aceasta a venit odată cu cea de-a doua privatizare, adică atunci când acţionariatul majoritar al fabricii a fost preluat de firma italiană Rody Time, prin investitorii Rodica Vasin şi Alvaro Santini. Liderul sindicatului Apulum, Vasile Lungan remarca, în cadrul unei discuţii pe această temă, că, un rol important l-au avut şi acţionarii firmei care deţinea atunci acţionariatul majoritar, prin faptul că nu s-au cramponat de păstrarea fabricii cu orice preţ. De altfel, o oarecare teamă şi anume suspiciuni au existat şi ulterior acelui moment. Existau deja suficiente exemple care să confirme că nu simpla prezenţă a unor persoane străine într-o fabrică înseamnă salvarea. Ba mai mult, fabricile de profil din România dispăruseră una câte una, precum şi altele din Europa, care păreau mult mai stabile decât cele de la noi. Parcursul redresării a fost unul dificil, resimţit mereu şi de muncitori, dar purtat direct de noii acţionari, care s-au implicat direct în administrarea societăţii. I-am întrebat individual pe cei 12 dacă regretă perseverenţa lor. Niciunul nu a ezitat să spună că NU. Dimpotrivă, ei au, acum, încredere că fabrica este pe drumul ce bun. Ei confirmă că se simte o redresare evidentă în condiţiile de muncă, dar şi la cele de salarizare. De lucru există, iar marfa nu stă prin magazii. Liderul de sindicat completa cu informaţii că în programul echipei de management al fabricii sunt cuprinse o serie de avantaje pentru salariaţi, care vor fi aplicate în perioada următoare. Aşadar, speranţele şi încrederea veteranilor, a celor 12 şi mulţi alţii, care sunt pe aproape ca vechime în această fabrică, nu au fost zadarnice. Am găsit în fabrică o atmosferă liniştită. Sunt mulţi muncitori care în prezent se familiarizează cu tehnologia şi modul de lucru. Există şanse, şi le dorim confirmare deplină, iar veteranilor sănătate şi bucurii la locul de muncă. La mulţi ani!
Constantin BUCEA

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI