162 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu – Marele poet al tuturor

„Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi…”

Marele poet al tuturor se năştea pe 15 ianuarie 1850, în urmă cu 162 de ani. Era Mihai cel Tânăr. Eminescu cel Veşnic Tânăr, care în numai şaptesprezece ani – de la debut şi până când a încetat să scrie – a dus la capăt lucrări ce au înălţat patria limbii noastre şi limba patriei noastre pe înălţimi necunoscute până la el. A fost nespus de tânăr. Cel mai tânăr poet român. A debutat la şaisprezece ani. La douăzeci era autor de capodopere. La treizeci şi trei înceta să scrie. La treizeci şi nouă murea.
Eminescu cel Tânăr… Ca orice poet tânăr a cântat mai presus de orice, dragostea. Opera sa – o lungă, o nesfârşită „călărire în zori” – lasă mereu să se întrezărească aceleaşi „… două fiinţe uşoare, / Săltânde pe-un cal / Pe care le-ncinge de flutură-n boare / Subţire voal .”

Citește și: Mihai Eminescu data naşterii • Mihai Eminescu biografie pe scurt • Mihai Eminescu opere, cărți, poezi • Mihai Eminescu scurt referat

La şaisprezece ani la fel ca şi la treizeci şi trei. La fel. Şi altfel. Cu altă profunzime, cu alte rezonanţe. Aceiaşi şi alţii sunt cei doi tineri din „O călărire în zori” – dalba fecioară şi junele frumos – şi cei doi din „Luceafărul” – Cătălina şi Cătălin – vegheaţi din înalturi de lumina ce transfigurează a etern tânărului Hyperion.
Mihai cel Tânăr. Eminescu cel Tânăr. A fost – şi poate că acesta e semnul adevăratei tinereţi – un domnitor al perpetuei înnoiri. Mereu nemulţumit de sine. Mereu căutând căi nebătute de alţii – şi găsindu-le.
Eminescu înseamnă un nou fel de a simţi: mai subtil, mai adânc, dulce-dureros. Chiar dacă nu ne dăm seama, avem cu toţii în noi ceva din „omul eminescian”. În modul cel mai simplu şi cel mai firesc, nu ne închipuim viaţă fără el. Şi nu trăim fără el. Auzi încă de mic copil poezii de Eminescu, le înveţi la şcoală, apoi le reciteşti – de la tinereţe, până la bătrâneţe şi nu simţi nici o clipă dorinţa de a-l părăsi, oboseala, senzaţia că l-ai epuizat pe poet. Nu. Orice vârstă ai avea şi orice profesie, te poţi întoarce o dată şi încă o dată la Eminescu, îl poţi reciti şi e sigur că nu te vei îndepărta cu mâinile goale. Pentru că poezia lui Mihai cel Tânăr e şi limpede şi tainică, în acelaşi timp îţi spune totul şi nu-ţi spune decât o mică parte din ceea ce vei afla atunci când îl vei reciti. „Românii au dobândit conştiinţa de a fi dat lumii întregi, literaturii universale pe unul din cei mai mari poeţi ai ei ” , scria Tudor Vianu.

Citește și: 15 ianuarie 1850, ziua de naştere a lui Mihai Eminescu, poetul naţional al României

„Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi…”
Eminescu se depărtează de noi. O sută şaizeci şi doi de ani… Se depărtează în timp, dar se apropie tot mai mult în spaţiu, în spaţiul sufletesc. Extraordinara răspândire a poeziei eminesciene contribuie la acest proces de apropiere, aproape de identificare. Pentru că Eminescu cel Tânăr, cel Veşnic Tânăr, este geniul, dar este şi altceva: suntem noi înşine, în ipostaza noastră cea mai fericită. Pentru că aşa cum spunea Edgar Papu în cartea sa despre poezia lui Eminescu: „Cea mai înaltă mândrie culturală a noastră se descoperă a fi şi una din cele mai înalte mândrii ale lumii. ”
Istina SIMA, preşedintă a Cercului ASTRA „Grigorie Sima” Aiud
Numai poetul
Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.

Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde pasări ca el
Se-ntrec în cântări.
Mihai Eminescu – 1869

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---