Tratatul – bumerang

  Chiar dacă pentru mulţi a trecut aproape neobservat, Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare a fost semnat, vinerea trecută, de liderii a 25 de state membre ale Uniunii Europene, la Consiliul European de primăvară de la Bruxelles, printre semnatari numărându-se şi preşedintele României, Traian Băsescu. Cehia şi Marea Britanie sunt singurele ţări UE care, cel puţin deocamdată, nu vor să se alăture acestui tratat. Prin noul tratat fiscal se stabileşte ca limită a deficitului bugetar structural pragul de 0,5 la sută, iar în cazul în care nivelul datoriei publice este semnificativ sub 60% şi nu există riscuri privind sustenabilitatea pe termen lung a finanţelor publice, acest deficit structural poate să ajungă la circa 1 la sută din PIB. Deficitul bugetar maxim ciclic plus cel structural se vor încadra în limita de 3 la sută din PIB.
Aşadar, devine din ce în ce mai clar pentru toată lumea că tratatul fiscal propus de UE este o condiţie necesară, cel puţin pentru o perioadă de timp, Europei. România nu prea a avut de ales, pentru că în momentul de faţă este parte a Uniunii Europene. Însă, potrivit analiştilor, acest tratat este departe de a fi suficient. Nici pentru zona euro şi nici pentru statele care-şi doresc să intre în uniunea monetară europeană, aşa cum este şi cazul ţării noastre. Desigur, deocamdată acesta are menirea de a linişti spiritele pe termen scurt. Pe termen mediu, însă, viziunea UE va trebui să se modifice structural. De ce? Pentru ca acest tratat fiscal „tratează” efectul şi nu cauza crizei cu care se confruntă zona euro. Asta deoarece, cauza principală a ceea ce se întâmplă astăzi în zona euro poate fi atribuită diferenţelor considerabile de dezvoltare dintre statele membre, cu toate implicaţiile ce derivă de aici. Este vorba îndeosebi de diferenţele de productivitate, care în cele din urmă se traduc în diferenţe de competitivitate. Cum am putea noi, spre exemplu, să ne comparăm cu gradul de productivitate al Germaniei, al Franţei, Belgiei sau Olandei?
După cum bine s-a putut observa, diferenţialul de productivitate a afectat puternic ţările insuficient pregătite din punct de vedere structural (vezi Grecia, Portugalia, Spania, chiar şi Italia), conducând la un diferenţial de inflaţie, ceea ce, implicit, le-a afectat competitivitatea. Care au fost, în fapt, canalele de transmisie? Importuri mai mari şi exporturi mai mici, ceea ce a condus la puternice dezechilibre ale balanţelor de plăţi, etc. S-a intrat astfel într-un puternic cerc vicios. Corelaţia salarii-productivitate a fost şi este o altă problemă a zonei euro. Se ştie, condiţia de similaritate a ratelor inflaţiei acţionează ca o constrângere foarte puternică la nivelul statelor dintr-o uniune monetară. Adică, atât timp cât nu faci parte din zona euro, cum este acum şi cazul ţării noastre, mai poţi „păcăli” (pe termen scurt) creşterea salariilor peste nivelul productivităţii, deoarece ai încă instrumente alternative, în principal prin deprecierea cursului de schimb. Odată ce vei intra însă în zona euro (ţinta propusă pentru România este 2015), ţara noastră îşi va pierde însă această pârghie principală pe care acum, de bine de rău, o are la îndemână, respectiv instrumentul cursului de schimb. Prin urmare orice creştere a salariilor românilor peste nivelul de creştere a productivităţii nu va mai fi posibilă. Aşadar, “tratarea” diferenţelor de competitivitate a statelor membre va trebui să constituie prioritatea decidenţilor din zona euro în cel mai scurt timp, altfel se va ajunge rapid la efecte de tip „bumerang”.
Pentru România, ceea ce se întâmplă acum în zona euro ar trebui să fie o lecţie importantă. O primă condiţie în acest sens, de la care nu se poate face niciun fel de rabat, este ca ţara noastră să continue reformele. Dar înainte de a intra în zona euro, va trebui să ne gândim poate de zece ori înainte de a face acest pas. Încă profunda lipsă de productivitate şi competitivitate în raport cu ceilalţi membri ai UE ne-ar putea afecta foarte serios şi ca urmare ţara noastră, ferească bunul Dumnezeu, ar putea ajunge în doar câţiva ani să împărtăşească… soarta actuală a Greciei.

Tinu MATEŞ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI