Sfântul prooroc Ilie, omul lui Dumnezeu

De multe ori în lunga sa istorie, omenirea a trecut prin momente de mare încercare, când, pentru îndreptarea lucrurilor, Dumnezeu chema la muncă oamenii săi aleşi, de mare valoare şi cu mare personalitate. Misiunea ce o primeau de la Dumnezeu era să restaureze ordinea, să îndrepte strâmbătăţile interumane, să biciuiască păcatele şi să pedepsească pe marii făcători de rele, care tulburau ordinea socială şi nesocoteau poruncile cerului. Fiindcă istoria lumii de la Facere până la noi consemnează un potop de fapte diferite, albe şi negre, cu suişuri şi coborâşuri, cu oameni dăruiţi menirii lor, dar şi cu fel de fel de secături şi uscături, care prin josnicii crase, de natură comportamentală au pătat frumuseţea primordială sădită de Ziditor în natura lor, Dumnezeu a fost nevoit să intervină de multe ori în forţă fie personal fie prin slujitorii Săi aleşi.
Unul dintre cei mai devotaţi şi intrasingenţi împlinitori ai voinţei lui Dumnezeu pe pământ a fost Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, din Tesba Galaadului, peste care Pronia cerească a turnat dar peste dar, adică puterea de a face minuni precum şi râvna slujirii lui Dumnezeu ridicată până la înălţimea jertfei de sine. Când afirm acest lucru am în vedere misiunea aproape imposibilă primită de la Dumnezeu, de a-l înfrunta pe Ahab, cel mai blestemat rege al lui Izrael, aflat în culmea puterii şi a fărădelegii, precum şi pe femeia sa Izabela, cu nimic mai prejos decât el.
Îndrăzneala cuiva de a ridica un deget împotriva celor doi se pedepsea cu moartea. Ei nu aveau respect decât pentru Baal, un idol de import pe care Izabela, regina desfrâului i l-a adus plocon de nuntă lui Ahab, regele crimelor, devenit rob fără replică în faţa femeii, cum nu o va mai face altcineva până la Irod cel Mare, care peste opt veacuri după Ahab, va cădea în mrejele draconice ale Irodiadei. Iată portretul moral a lui Ahab (domn peste Izrael vreme de 22 de ani): „Şi a săvârşit Ahab, fiul lui Omri, fapte rele înaintea ochilor Domnului, mai mult decât toţi cei ce au fost înaintea lui… A mai făcut Ahab şi o dumbrăvioară pentru Astarte, încât Ahab mai mult decât toţi regii lui Izrael, care au fost înaintea lui a săvârşit fărădelegi, prin care a supărat pe Domnul Dumnezeul lui Izrael şi şi-a pierdut sufletul său” (III Regi XVI, 30, 33).
Prin consistenţa jertfelor şi prin numărul slujitorilor, Baal poate fi comparat cu Zeus al romanilor şi cu Jupiter al grecilor. Patru sute cincizeci de preoţi idolatri ai lui Baal şi patru sute ai zeiţei Astarte, sacrificau zilnic cei mai frumoşi şi mai sănătoşi junci faţă de care cei doi idoli nu manifestau nici un interes, rămânând indiferenţi şi reci.
După ce învie pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului şi încuie zăvoarele cerului trei ani şi jumătate, cu poruncă şi cu putere de la Dumnezeu, proorocul Ilie pleacă să-l înfrunte pe Ahab, să dărâme capiştile şi idolii, să măcelărească pe toţi cei opt sute cincizeci de preoţi idolatri şi să pedepsească pe cei ce patronau şi finanţau aceste practici jignitoare la adresa Dumnezeului celui viu. Închinarea la idoli a fost întotdeauna un act de înaltă trădare faţă de Dumnezeu.
Fără traistă sau bani la cingătoare, fără haine şi încălţăminte de schimb, doar cu un toiag luat din crâng, dar cu credinţă neclintită în Dumnezeu şi cu hotărârea neabătută de a se achita cu vrednicie de misiunea primită, Ilie dă ochi cu Ahab, care îl întâmpină cu cuvintele: „Mă aflaşi, duşmane, şi aici”! „Te-am aflat …” îi răspunde proorocul, căci iată ce zice Domnul: „Voi aduce peste tine necazuri şi te voi mătura şi voi stârpi din ai lui Ahab pe cei de parte bărbătească, fie rob, fie slobod în Izrael…”, după care îi prezice soarta Izabelei: „Câinii vor mânca pe Izabela pe zidul Izraelului…căci n-a fost încă nimeni ca Ahab, care să se încumete a săvârşi fapte urâte înaintea ochilor Domnului, la care l-a împins Izabela soţia sa” (III Regi XXI, 20-21,23,25).
Aşadar, Ahab va muri rănit de o săgeată rătăcită într-o luptă cu sirienii fiind înmormântat în Samaria după cum citim în Cartea Regilor: „Şi murind regele, a fost dus şi l-au înmormântat în Samaria. Şi au spălat carul lui în iazul Samariei: şi câinii i-au lins sângele lui Ahab, iar desfrânatele s-au scăldat în spălătura acelui sânge…” (III Regi, XXII, 37-38).
Pentru ducerea la bun sfârşit a misiunii primite şi pentru că a redat lui Dumnezeu respectul cuvenit „într-un car cu cai de foc”, Ilie a fost răpit de un vifor şi înălţat la Cer.
În aceste vremuri anormale, cu fiinţe şi mentalităţi felurite, bune şi nebune, din postura omului cu dreaptă judecată, ne punem fireasca întrebare: mai sunt astăzi închinători la idoli ca pe vremea lui Ahab? Părerea unanimă este afirmativă. Susţinem că sunt chiar mai mulţi, dacă luăm în calcul statistica demografică actuală, raportată la cea de acum două mii opt sute de ani, precum şi stocul uriaş de ispite menite să spulbere ca pe o scamă şubreda credinţă a omului contemporan. După un imaginar sondaj de opinie, deci neefectuat, dar, sunt sigur, cu procentaj de eroare zero, pe întregul eşantion al conştiinţelor româneşti oprimate şi asuprite, ce nu-şi pot permite decât „luxul legitim”, deci legal, de a suferi frig, foame, lipsuri, boli, biruri, nedreptăţi şi toate celelalte derivate ale sărăciei şi mizeriei, închinarea la idolul Mamona, (cuvânt aramaic, care în traducere românească mai diluată poate însemna banul, ochiul dracului), a claselor asupritoare laice, dar nu numai…, este clară ca lumina zilei. Mulţi slujitori de astăzi, devotaţi acestui idol, plătiţi cu simbrii babane, provenite din bănuţul văduvei sărace, se ghiftuiesc şi se îndoapă fără nici o remuşcare, ca nişte sfinţişori cuminţi cu nenumărate lefuri provenite din posturi fictive pe care şi le însuşesc în mod gratuit, nemeritat, revoltător, neruşinat. Aceiaşi au tupeul să se erijeze în povăţuitori luminaţi ai omului cinstit şi trudit, care asudă pentru fiecare bănuţ şi tremură pentru nesiguranţa zilei de mâine. Mai mult, nevoiaşul este silit să plătească nenumărate biruri către Înalta Poartă, care n-are milă şi nu iartă, ba chiar mai mult, periodic îşi trimite zapciii cu iataganul ridicat să strângă haraciul.
Să ia aminte aceşti zbiri fără Dumnezeu şi fără suflet – care se cred nişte despoţi investiţi pe viaţă – la sfârşitul sângeros şi ruşinos al celor doi regi idolatri Ahab şi Izabela, spulberaţi de mânia lui Dumnezeu pentru faptele lor ticăloase şi murdare.
Preot dr. Petru PINCA, Blaj

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---