Morala de plastilină

Vorbeam în articolul trecut despre tendinţa noastră tot mai accentuată de a născoci tehnici de amăgire a conştiinţei, de a păcăli sentimentul de vinovăţie, de a ne justifica acţiunile imorale. Căutăm permanent droguri – „antidot” împotriva conştiinţei, astfel încât să ne justificăm orice derapaj. Acesta nu devine moral in abstracto, dar îl facem cel puţin de înţeles în context şi, astfel, suportabil pentru noi, chiar neglijabil. În această logică nu ar fi şi mai grozav, complet eliberator dacă am putea schimba, printr-un efort colectiv, morala însăşi? Dacă imoralul de altădată ar deveni deodată moral, n-am găsi cheile Raiului?
Studiam acum ceva timp, pentru o lucrare de specialitate, problema legăturii dintre drept şi morală. Ca principiu, în drept, nu este suficient ca un act juridic să fie licit. Pentru a fi valabil, trebuie, de regulă, să fie şi moral. Morala din perspectivă juridică e glisantă. O serie de acte văzute altădată ca imorale sunt astăzi validate fără interogaţie, pe ideea că morala se schimbă odată cu percepţia societăţii asupra ei. În această viziune, morala e stabilită de societate şi evoluează odată cu ea. Ce ieri era imoral poate deveni azi moral şi invers. Soluţie firească de altfel, căci rolul dreptului nu e de mântuire a sufletului. Dreptul lasă individul liber, atâta timp cât nu îi deranjează pe ceilalţi. E prin urmare natural să sancţioneze ca imorale numai acţiunile privite de societate la un moment dat astfel, practic singurele care deranjează.
Ideea unei morale relative, în continuă transformare, a unei morale ca rezultantă a opiniei majorităţii devine însă din ce în ce mai comodă în general (nu numai în drept) şi îi vine ca turnată unei societăţi care are o tendinţă permanentă de „a sofistica împotriva acelor legi riguroase ale datoriei şi de a pune la îndoială valabilitatea lor”(I.Kant), o societate care caută permanent droguri pentru conştiinţă. Nimic nu poate fi mai euforizant-seducător decât o morală docilă, de plastilină, la dispoziţia societăţii într-o perioadă în care accentul cade pe individ şi pe dreptul acestuia la fericire, o fericire însă neintegrată, izolată, independentă de ceilalţi. Este epoca tiraniei plăcerii. Justifică această goană disperată şi flămândă după fericire relativizarea valorilor morale? Putem concepe legea morală după principii eudemonice?
Pentru un creştin răspunsul nu poate fi niciodată afirmativ. Legea morală este dată de Dumnezeu, este poruncă (a cărei încălcare e resimţită ca păcat) şi trebuie respectată din iubire pentru divinitate. Morala e absolută, universală şi perpetuă. Nu are trend-uri şi nu suferă fashion-lifting-uri de sezon. Nu există shortcut-uri spre Paradis şi nici fente pentru Judecata de Apoi. Imoralul e imoral tot timpul şi pentru toţi. Ignorarea, chiar în masă, a legii morale nu e suficientă pentru calificarea unei conduite drept morală şi nu are decât semnificaţia unei slăbiciuni colective. Chiar nerespectată, legea morală continuă să se impună. Ea nu evoluează, ceea ce evoluează este toleranţa noastră faţă de imoralitate. În ochii noştri caracterul imoral al diverselor acţiuni se diminuează până la disoluţie, fie că acest lucru este în interesul nostru, fie că, pur şi simplu, nu ne pasă.
În contextul actual, mai mult ca oricând, relativizarea legii morale, modelarea moralei după chipul societăţii, poate deveni cel mai periculos drog pentru conştiinţă, o autentică armă de distrugere în masă.
Ioana Romana LAURENŢIU,
partener la Casa de Avocatură Laurenţiu, Laurenţiu şi Asociaţii

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---