Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului ar trebui să revină la Alba Iulia

După plecarea la Domnul a ÎPS Bartolomeu Anania (Dumnezeu să-l aibă în pază şi să-l odihnească în pace!), în sânul credincioşilor  Bisericii Ortodoxe Române au apărut noi discuţii cu privire la o posibilă mutare a sediului Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului la Alba Iulia. Dovadă în acest sens stă scrisoarea trimisă luni de către preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, Alin Tişe, PF  Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul căreia „consideră imperios necesară menţinerea Mitropoliei în forma sa actuală, având centrul administrativ în municipiul Cluj Napoca”.
Şi totuşi mulţi dintre credincioşii şi slujitorii bisericii ortodoxe din Transilvania consideră, fără a întina în niciun fel memoria marelui mitropolit şi cărturar Bartolomeu că, istoriceşte, de drept, Mitropolia  ar trebui să revină la Alba Iulia, unde, actuala Arhiepiscopie de Alba Iulia este urmaşa primei Mitropolii Ortodoxe din Transilvania, înfiinţată de Mihai Viteazul în capitala în care a ales să domnească în calitate de Domn al Ţărilor Române Unite. Catedrala Arhiepiscopală de aici poartă numele de „Catedrala Reîntregirii Neamului şi a Încoronării”, deoarece aici s-au încoronat, în anul 1922, regii României Mari, Regele Ferdinand şi Regina Maria în cadrul unei ceremonii oficiale intrată în istorie, cu o largă participare din partea caselor regale ale Europei. Aşadar, ctitorii cunoscuţi şi cinstiţi ai Catedralei Ortodoxe din Alba Iulia sunt Voievodul Mihai Viteazul şi Doamna Stanca, precum şi Regele Ferdinand şi Regina Maria. Spuneam că istoriceşte  scaunul Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului ar trebui să revină la Alba Iulia deoarece  timp de aproape două secole, din anul 1541 şi până la începutul secolului al XVIII-lea aici au slujit cu credinţă cei mai mari mitropoliţi ai Ardealului. Este vorba de mitropoliţii Ghenadie I (1579 – 1585), Ioan Prislop (1595 – 1605) în timpul căruia Mihai Viteazul a ridicat  o nouă catedrală şi reşedinţă mitropolitană în 1597 , Teoctist (1605 – 1610), Ghenadie II (1627 – 1640), Ilie Iorest (1640 – 1643), Simion Ştefan (1643 – 1656) sub care s-a tipărit Noul Testament de la Alba Iulia  la 1648, prima ediţie în limba română, Sava Brancovici (1656 -1680)  care vreme de aproape două secole au stat pavăză luteranismului, prozelitismului calvin şi unitarianismului impus de către principii maghiari ai Transilvaniei aflaţi la Alba Iulia, salvând astfel însăşi fiinţa etnică românească.
Pe lângă aceste argumente solide de ordin tradiţional – istoric, suntem îndreptăţiţi a avea o mitropolie la Alba Iulia (istoricul Nicolae Iorga denumea Mitropolia Bălgradului – „cel mai trainic şi mai de folos aşezământ al neamului nostru de peste munţi”) având în vedere şi starea de fapt a prezentului. Astăzi, Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia a ajuns, în ierarhia religioasă, la nivelul cel mai scăzut în comparaţie cu Arhiepiscopia Romano – Catolică de la Alba Iulia, cea mai puternică din Transilvania, din ţară şi chiar din Ungaria, iar la Blaj se află, după cum se ştie, cea mai puternică mitropolie Greco – Catolică din Europa. Totodată, în prezent, la Alba Iulia există o forţă spirituală şi culturală, un adevărat pilon al ortodoxismului, reprezentată de o reţea modernă de învăţământ  religios compusă din  Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii „1 Decembrie 1918” cu mai multe secţii, Seminarul Teologic, precum şi şcoli postliceale de surori şi asistente medicale. Tot la Alba Iulia există de ani buni un post de radio cu cea mai mare frecvenţă şi audienţă în Transilvania (Radio Reîntregirea), o revistă religioasă (Credinţa Străbună), o tipografie şi o editură extrem de performante. Nu în ultimul rând, Arhiepiscopia de Alba Iulia are cea mai puternică reţea din cadrul Patriarhiei Ortodoxe Române de centre sociale şi de asistenţă socială pentru îngrijirea copiilor, vârstnicilor şi a persoanelor cu dizabilităţi, astfel că esenţa ortodoxismului, dragostea faţă de om, faţă de aproapele nostru NU ESTE DOAR CUVÂNT, CI ŞI FAPTĂ, CĂCI FĂRĂ FAPTĂ CREDINŢA NOASTRĂ MOARTĂ ESTE!  Avem, de asemenea, cea mai mare reţea de mănăstiri, biserici, schituri, dar şi de monumente istorice religioase care ilustrează jertfa înaintaşilor pentru credinţa neamului. Aşadar, toate acestea îndreptăţesc cu prisosinţă Alba Iulia de a redeveni ceeea ce a fost secole de-a rândul, respectiv Capitala Ortodoxismului din Transilvania.
(Comitetul de iniţiativă pentru reînfiinţarea Mitropoliei Bălgradului la Alba Iulia)

Pentru a înţelege mult mai bine toate aceste lucruri prezentăm în cele ce urmează, în sinteză, istoricul  ortodoxiei româneşti  din Transilvania.

Argumente istorice care pledează pentru refacerea Mitropoliei de la Alba Iulia

În Transilvania – organizată ca „voievodat” până în 1541 – avem dovezi sigure despre existenţa unor arhiepiscopi şi mitropoliţi ortodocşi încă în ultimul sfert al veacului al XIV-lea. Astfel, nu de mult s-a descoperit în biserica Mânăstirii Râmeţ (jud. Alba) o inscripţie care consemnează numele arhiepiscopului Ghelasie şi anul 1377. De altfel, în 1360 era atestat documentar cel mai vechi protopop român cunoscut cu numele. În anii următori sunt întâlniţi în documente mulţi alţi preoţi şi protopopi, în toate zonele intracarpatice. Inscripţia de la Râmeţ, ca şi celelalte constatări, duc la concluzia că şi românii transilvăneni aveau o organizare bisericească asemănătoare cu a românilor de la sud şi est de Carpaţi, în frunte cu un arhiepiscop, sau mitropolit. Ei nu aveau însă un sediu stabil, ci erau nevoiţi să stea acolo unde le permiteau cârmuitorii politici ai Transilvaniei de atunci. Aşa de pildă, un ierarh cu numele Ioan se stabilise în Hunedoara, dar în 1456 a fost arestat şi închis de un inchizitor papal. În 1479 era atestat un mitropolit cu numele Ioanichie, probabil cu sediul tot în jurul Hunedoarei. Înainte de 1488, pentru vreo şapte decenii, patru mitropoliţi ai Transilvaniei au stat în satul Feleac, lângă Cluj: Daniil, Marcu, Danciu (Ştefan?) şi Petru . Un mitropolit Ioan, originar din satul Peşteana, se pare că şi-a avut sediul în Mănăstirea Prislop (1533). Între anii 1557-1570, trei mitropoliţi şi-au avut reşedinţa în mănăstirea de la Geoagiu, nu departe de fostul scaun vlădicesc de la Râmeţ.
După ce Alba Iulia a devenit capitala principatului autonom al Transilvaniei – creat în 1541, când Ungaria a fost transformată în paşalâc turcesc – sediul Mitropoliei Transilvaniei s-a stabilit în acest oraş (se pare din 1572), unde a rămas până la începutul secolului al XVIII-lea. Aici au păstorit mitropoliţii Ghenadie I (1579 – 1585), sprijinitor al diaconului tipograf Coresi din Braşov, Ioan de la Prislop (1585 – cca. 1605), în timpul căruia Mihai Viteazul a ridicat o nouă catedrală şi o reşedinţă mitropolitană în Alba Iulia (1597), Teoctist (cca. 1605 – d. 1610), Ghenadie II (1627 – 1640), Ilie Iorest (1640 – 1643, d.1678), apărător al Ortodoxiei, Simion Ştefan (1643 – 1656), sub care s-a tipărit Noul Testament de la Alba Iulia din 1648, prima ediţie în limba română, Sava Brancovici (1656 – 1680, d.1683), luptător împotriva încercărilor de calvinizare a românilor şi alţii. Pentru lupta lor energică de apărare a Ortodoxiei, potrivit unei hotărâri sinodale, mitropoliţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici au fost canonizaţi în anul 1955.
Dar în teritoriile intracarpatice au mai existat episcopii româneşti la Vad (secolele XVI-XVII), întemeiată probabil de Ştefan cel Mare pentru teritoriile stăpânite în Transilvania de domnii Moldovei, ai cărei titulari erau hirotoniţi în Moldova, şi în Maramureş (sfârşitul secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVIII), fără un sediu stabil.
În Banat exista un scaun mitropolitan la Timişoara, încă de la începutul secolului al XVII-lea (devenit cu timpul episcopie), unde a păstorit Iosif cel Nou, zis de la Pardos (cca. 1650 – 1653, d.1655/56), trecut în rândul sfinţilor în 1956. Alte episcopii existau la Vârşeţ – Caransebeş (secolele XVI-XIX) şi la Ineu – Lipova (secolul XVI), mutată în 1706 la Arad, unde a rămas până azi. Unii episcopi români au activat şi în părţile Bihorului (secolul al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea).
Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a avut permanente legături cu domnitorii şi ierarhii din Ţara Româneasca şi Moldova. De pildă, mitropoliţii Ungrovlahiei aveau şi calitatea de „exarhi ai Plaiurilor”, adică de reprezentanţi ai Patriarhiei Ecumenice din Transilvania („Plaiuri”), locuită de români ortodocşi, unde Patriarhia nu-şi putea impune direct autoritatea sa. Numeroşi domnitori munteni şi moldoveni au ridicat biserici şi mănăstiri în Transilvania: Prislop, Lancrăm, biserica Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului, Vad, Feleac, Topliţa, Catedrala mitropolitană din Alba Iulia, ridicată de Mihai Viteazul, biserica din Turnu Rosu (jud. Sibiu) de Matei Basarab, bisericile din Ocna Sibiului şi Făgăraş sau mânăstirea de la Sâmbăta de Sus, toate ctitorite de Constantin Brâncoveanu ş. a. În schimb, un număr de mânăstiri şi biserici de mir din Ţara Românească şi Moldova erau ctitorii ale transilvănenilor.
Trebuie consemnat şi faptul că Biserica  Ortodoxă Românească din Transilvania nu era o religie de stat, oficială, ci dimpotrivă, o religie „tolerată”, spre deosebire de celelalte patru confesiuni care aveau statutul de „recepte”. Se ştie că pe la mijlocul secolului al XVI-lea saşii transilvăneni – până atunci catolici – au trecut la luteranism, iar o bună parte din unguri şi secui – până atunci tot catolici – au trecut la calvinism şi unitarianism. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi pe tot parcursul celui de al XVII-lea, conducătorii confesiunii calvine – de regulă ajutaţi de principii maghiari ai Transilvaniei din Alba Iulia – au desfăşurat o puternică acţiune prozelitistă printre români, prin a activa aşa-numiţi „episcopi romano-calvini”, prin tipărituri cu caracter calvin, prin impunerea unor restricţii ierarhilor, protopopilor şi preoţilor ortodocşi, toate urmărind convertirea românilor la calvinism şi, în final, maghiarizarea lor. Doi dintre ierarhii ardeleni – Ilie Iorest şi Sava Brancovici – au fost înlăturaţi din scaun şi întemniţaţi, pentru că s-au opus acestei acţiuni prozelitiste. În pofida acestor acţiuni, prozelitismul calvin n-a dus la rezultatele dorite, pentru că marea masă a românilor au rămas statornici în credinţa ortodoxă, salvând astfel însăşi fiinţa etnică românească.
După ce Transilvania a ajuns sub stăpânirea Habsburgilor (1688 – 1918), o parte infimă a clerului şi credincioşilor români au fost siliţi, prin presiuni şi amăgiri, să accepte „unirea” cu Biserica Romei (1698 – 1701), în timpul mitropolitului Atanasie Anghel. S-a ajuns astfel la o „dezbinare” a Bisericii româneşti, deşi pur formală, căci, în afară de recunoaşterea primatului papal, întreaga doctrină, cultul şi organizarea noii Biserici unite au rămas neschimbate. Întru apărarea Ortodoxiei strămoşeşti s-au ridicat o serie de călugări, preoţi de mir şi credincioşi, între care consemnăm pe ieromonahul Visarion Sarai (1744), care şi-a sfârşit viaţa în închisoare de la Kufstein în Austria, ieromonahul Sofronie de la Cioara, conducătorul unei răscoale ţărăneşti în anii 1759-1761, credinciosul ţăran Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului, care a făcut trei călătorii la Viena cu memorii ale românilor ortodocşi, mort la Kufstein, preoţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş, care şi-au sfârşit viaţa în aceeaşi închisoare, ieromonahul Nicodim, protopopul Nicolae Pop din Balomir şi preotul Ioan din Aciliu, care au călătorit până la Petersburg, spre a solicita sprijinul ţarinei Elisabeta Petrovna pentru românii transilvăneni prigoniţi pentru credinţa lor, protopopul Ioan Piuariu din Sadu, preotul Stan din Glamboaca, credinciosul Ioan Oancea din Făgăraş, credinciosul Tănase Todoran din Bichigiu, în părţile Năsăudului, frânt cu roata şi sute de alţi preoţi şi credincioşi întemniţaţi, maltrataţi sau alungaţi din satele lor. Pentru lupta lor dârză de apărare a Ortodoxiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca ieromonahii Visarion şi Sofronie, precum şi credinciosul Oprea Miclăuş să fie cinstiţi în Biserica noastră ca mărturisitori ai dreptei credinţe. În anul 1992 au fost trecuţi între sfinţi preoţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş. Toţi cinci sunt prăznuiţi la 21 octombrie.
În 1701, Curtea din Viena a desfiinţat vechea Mitropolie ortodoxă a Transilvaniei cu sediul la Alba Iulia, iar în locul ei s-a creat o Episcopie unită, supusă arhiepiscopului romano-catolic maghiar din Esztergom; sediul ei a fost mutat apoi la Făgăraş (1723) şi Blaj (1737). Ulterior a fost ridicată de papă la rangul de Mitropolie (1853), cu trei dieceze sufragane: Oradea (înfiinţata în 1777 şi subordonata iniţial tot Eszterogomului), Gherla şi Lugoj, înfiinţate în 1853. Românii ortodocşi au rămas fără un conducător duhovnicesc între anii 1701 – 1761, când Curtea din Viena – constrânsă de mişcarea condusă de călugărul Sofronie de la Cioara – a numit un episcop ortodox sârb, Dionisie Novacovici, cu sediul în Răşinari, urmat de alţi trei, care şi-au stabilit reşedinţa în Sibiu: Sofronie Chirilovici, Ghedeon Nichitici şi Gherasim Adamovici . Abia în 1810 au obţinut dreptul de a-şi alege un episcop de neam român – Vasile Moga – stabilit tot în Sibiu (1811 – 1845). Acesta s-a interesat – în pofida restricţiilor ce i-au fost impuse – de şcolile româneşti din eparhie, de pregătirea preoţilor, de tipărituri, dar a militat şi pentru emanciparea politico-socială a neamului său.
Spre deosebire de Ţara Românească şi Moldova, în Transilvania n-au existat mănăstiri mari din cauză că nu era nicio clasă conducătoare cu stare materială corespunzătoare, care să contribuie la ridicarea lor. Aici trăia numai un popor de ţărani, îndrumat de puţinii lor ierarhi şi de preoţi. Cu puţinele resurse materiale de care dispuneau aceşti credincioşi au ridicat un număr apreciabil de schituri şi mănăstiri ortodoxe, care au sprijinit şi anumite acţiuni cu caracter cultural. Primele manuscrise cunoscute în limba română, din secolele XV-XVI (Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Şcheiană, Psaltirea Hurmuzaki), cuprind texte din Sfânta Scriptură, copiate undeva în centrul sau sudul Transilvaniei, de către preoţi şi călugări români, datorită dorinţei acestora şi a credincioşilor de a citi şi asculta cuvântul Sfintei Scripturi în propria lor limbă. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea a activat la Braşov unul din cei mai vechi tipografi din vechea cultură românească, diaconul Coresi, originar din Târgovişte. El a tipărit peste 25 de cărţi, în slavoneşte şi româneşte. Între cele din urmă notăm Liturghierul şi Psaltirea cu învăţătură sau Cazania din 1581. În secolul următor
s-a înfiinţat o nouă tipografie la Alba Iulia în care a fost reeditată această Cazanie (1640-1641), şi în care a apărut apoi Noul Testament din 1648 şi Chiriacodromionul din 1699 (o reeditare a Cazaniei lui Varlaam de la Iaşi).
Tot în secolul al XVII-lea, protopopul Vasile de la biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului a scris o Cronică a acestei biserici, continuată în secolul următor, de către preotul Radu Tempea II (d.1742), sub forma unei Istorii a acestei biserici. Tot în secolul al XVIII-lea, ieromonahul Efrem de la Mănăstirea Prislop, a alcătuit o cronică în versuri intitulată „Plângerea sfintei mănăstiri a Prislopului”, un preot de mir, Sava Popovici din Răşinari, a copiat felurite manuscrise cu caracter teologic şi istoric.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor au activat marii cărturari uniţi Samuil Micu (1745 – 1806), Gheorghe Şincai (1754 – 1816) şi Petru Maior (1756 – 1821), autorii unor remarcabile lucrări istorice şi lingvistice, prin care căutau să dovedească originea română a poporului român şi a limbii sale, precum şi continuitatea elementului român în Dacia. Ieromonahul Samuil Micu a tipărit şi o nouă ediţie a Bibliei la Blaj (1795), a scris diferite lucrări de istorie bisericească şi de teologie, a tradus din literatura patristică greacă. Protopopul Petru Maior a tipărit prima Istorie bisericească a românilor (1813), precum şi câteva volume de predici.
Ca şi dincolo de Carpaţi, în incinta unor mănăstiri şi schituri din Transilvania şi Banat funcţionau şcoli pentru copiii din satele învecinate. O şcoală românească cu vechi tradiţii era cea din incinta bisericii Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului; cei mai mulţi din dascălii ei au ajuns preoţi la biserica respectivă. Din cauza lipsurilor materiale prin care treceau, mănăstirile de aici n-au ajuns niciodată să poată desfăşura o activitate culturală şi filantropică la nivelul celor de peste munţi. De altfel, prin anii 1761 – 1762, majoritatea mănăstirilor şi schiturilor existente atunci în Transilvania (peste 150) au fost distruse cu tunurile sau incendiate, din ordinul generalului Nicolae Adolf Bukow, trimisul împărătesei Austriei, Maria Tereza. Practic, după această dată, în Ardeal a încetat  pentru o vreme orice urmă de viaţă monahală.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI