Masonii de carton s-au întâlnit la Alba Iulia să omagieze un mason autentic!

Nu m-aş fi revoltat, vă jur! Dar de fiecare dată când merg la mormântul mamei mele, aflat în apropiere de monumentul dedicat frângerii pe roată a lui Horea, mă opresc acolo cu o oarecare jale în suflet. Deşi există un sistem fain de iluminare între cele două palme care cer libertate, acolo nu arde lumina niciodată. Poate că e semnul divin asupra faptului că profesorul Jurca are dreptate, precum şi alţi istorici şi patrioţi albaiulieni, şi anume că locul supliciului, acel „Corn al Podeiului” unde a fost martirizat Horea, se află în altă parte. Nu intru acum în detalii, pentru că scriu sub imperiul mâniei, recunosc. Aşa cum am scris şi când am văzut celula stilizată a lui Horea, cea de la obelisc, în care se depozitaseră mături şi făraşe. Ca şi atunci când am văzut obeliscul profanat. Ei bine, acum sunt mânios pentru că în data de 28 februarie, nişte maeştri şi venerabili români (!?) s-au întâlnit la monumentul-rugăciune şi l-au comemorat, din nou, pe Horea. Şi pe Cloşca şi pe Crişan. Dar mai ales pe „fratele” lor, Horea. Nu spune nimeni, însă, că în tot timpul anului niciun „frate” nu-şi mai aduce aminte de el. Adică nimeni nu se îngrijeşte ca acolo să ardă permanent o… lumină! (Apropo, ştiţi că ţăranii noştri îi spun lumânării chiar aşa: „lumină”?) Oare chiar nu se poate rezolva asta şi pentru momentele în care nu ieşim public să ne fălim?
În altă ordine de idei, din câte am vazut în fotografiile apărute prin alte publicaţii, toţi „fraţii” lui Horea sunt oameni „cu dare de mână”. Ce e atât de greu să se permanentizeze această… lumină? Nu uitaţi, venerabililor, că sacrificiul lui Horea, pentru neamul său, e similar cu sacrificiul lui Iisus Hristos pentru tot neamul omenesc. Şi el, ţăranul umilit de plecăciunile pe la Viena, a spus atunci, în 1784: „Acesta e trupul meu care pentru voi se frânge pe roată. Veniţi şi luaţi lumina libertăţii din lumina spiritului meu liber”. Iar azi, iată, lumina libertăţii e stinsă între palmele lui Horea şi la căpătâiul lui, aşa cum e stinsă libertatea ţăranilor de care toată „lumea bună” se interesează la modul declamativ. Căci ei rămân la fel de săraci şi de urgisiţi. Închei aici, cerându-mi iertare faţă de cititori, pentru tonul revoltat. Că pe maeştrii de carton care bat din pinteni şi se împopoţonează cu zorzoane de ochii lumi, dar care nu au suferit niciodată pentru poporul lor nu cred că-i pot ierta vreodată. Nici eu, nici Horea!
Ioan HĂNŢULESCU

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---