Livada cu meri

„Viaţa o poţi înţelege numai privind înapoi, dar trebuie trăită numai privind înainte”. Prinsă de această înţeleaptă cugetare a marelui pământean Confucius, dar şi de duhul primăverii, am dat dezlegare gândului meu să răsfoiască cărţi vechi şi mai aproape de zilele noastre, şi răsfoind aşa am simţit că amintirile dor, amintiri despre Livada cu meri.
Da, despre minunata Livadă cu meri doresc eu să împărtăşesc cunoştinţe şi amintiri adică despre fructul biblic – mărul. Nu fac descrierea lui botanică, arăt doar că este cel mai cultivat pom fructifer de pe întregul Pământ, fructele sale fiind apreciate pe toate meridianele, la toate civilizaţiile şi de toate vârstele. S-a răspândit pe toate continentele din Asia Centrală, de unde încep cele mai impresionante civilizaţii ale omenirii, recoltându-se milioane şi milioane de tone de mere cu o valoare greu de estimat. Se pune firesc întrebarea: De ce? Unii spun tocmai pentru că a fost fructul oprit, fructul biblic din Grădina Raiului, conform perceptelor biblice, dar aprofundând Biblia deduci că a fost oprit un singur pom din care să nu se culeagă merele lui.
Primele date provin istoriei cu 3000 – 4000 de ani înainte de Cristos când mărul a fost luat în cultură de către egipteni, apoi de asiro-babilonieni, arabi, indieni, chinezi, urmând Europa prin Grecia şi mult mai târziu în ţara noastră.
Legendele religioase ale egiptenilor şi-a celorlalte popoare din antichitate prezintă mărul alături de curmal ca arborele sfânt sau copacul ceresc al vieţii. De aici ideea că era considerat simbolul Lumii vegetale necesar vieţii sănătăţii omului pe pământ. „Un măr pe zi te ţine departe de medic”.
Statul, aşa cum era el în acel timp îndepărtat al istoriei, proteja la toate popoarele cultura pomilor fructiferi prin legi, legi aspre cum a fost „Codul lui Hammurabi (1792 – 1751) in. de Hr. cea mai complexă culegere de legi alcătuit pe o stelă de granit negru ce prevedea responsabilitatea familiei alături de stat prin „Legea talionului” (dinte pentru dinte) pentru cel ce distrugea un pom, amenzi mari în arginţi dar şi obligaţia de a sădi pomul sau refacerea întregii plantaţii. În Persia antică (azi Iran) Cions cel Bătrân şi fiul său nu numai că acordau o grijă susţinută culturii pomilor dar era obligatoriu ca pe marginea marilor căi strategice să fie plantaţi meri şi piersici iar în şcolile de stat obligatoriu se preda şi pomicultura.
În China, ţara în care a  apărut primul tratat de agronomie din lume, prevedea ca pe haturile dintre lanuri să fie plantaţi pomi fructiferi, meri şi vişini care pe lângă fructele lor să constituie şi perdele de protecţie pentru sol şi culturi. Mai târziu (460 – 377) în. de Hr. însuşi Hipocrate, Teofrast şi Aristotel vorbesc în scrierile lor despre importanţa cultivării pomilor fructiferi pentru hrana zilnică şi sănătatea omului. Iar pe Cato, cel mai vechi agronom, l-au cântat în scrierile lor poetul Virgiliu şi Plinius cel Bătrân dezvoltând mai departe învăţămintele sale.
Nu e de mirare deci că, bazat pe scrierile acestor mari cărturari şi cercetători s-a înfăptuit una din cele 7 minuni ale lumii – Grădinile suspendate dăruite de către Nabucudonosor soţiei sale Semiramida. Şi aici mărul, copacul sfânt, majestuos şi spectacular dă nota de nobleţe acestor grădini.
La noi, săpăturile arheologice făcute pe Valea Dârjonului – Slatina, Ohaba şi Ponor (Alba) Topalu (Dobrogea) etc. dovedesc că pomicultura apare odată cu domnia lui Burebista şi multe localităţi poartă nume de pomi şi fructe. În anul 1759 Walter Baltazar istoriograful lui Mihai Viteazul scrie despre satele din Transilvania că „sunt sate avute datorită fructelor multe şi dulci asemeni fructelor din Polonia Mare şi Germania. Iar Dupont, ofiţer francez în oastea lui Sobieţchi, descriind în 1688 pustiirea Moldovei de către turci arată că: „nu se cunosc locurile în care au fost sate şi târguri decât prin mulţimea pomilor roditori din jurul caselor. Tot din această epocă Dimitrie Cantemir a fost primul care publică date preţioase cu privire la răspândirea pomilor şi calitatea superioară a fructelor în Moldova şi Transilvania. Pune accent pe necesitatea consumului de mere pentru sănătatea omului.
Chiar Episcopul Aurelian (1786) publică în lucrarea sa „Economia Rurală” o susţinută îndrumare pentru extinderea pomiculturii în ţara noastră, recomandând înfiinţarea învăţământului agricol şi introducerea în şcolile normale pentru învăţături şi în seminariile teologice lecţii de pomicultură, iar aceştia să fie consideraţi şi respectaţi ca „luminători ai satelor”.
După cel de-al Doilea Război Mondial şi agricultura, respectiv pomicultura a avut mult de suferit iar piaţa românească a avut un deficit mare de fructe.
Odată cu înfiinţarea Academiei Române şi apoi a Şcolii Superioare de Agricultură Herăstrău, transformată mai târziu în Academia Agricolă, s-au pus bazele cercetării şi-n pomicultură şi astfel ia naştere Institutul pentru Cercetare (I.C.H.V.) care prin punctele de sprijin create pe tot cuprinsul ţării s-au promovat tehnici moderne de cultură a pomilor creându-se astfel şi o multitudine de soiuri, în special de mere. Astfel, după 1962 s-au fixat şi bazinele pomicole în funcţie de condiţiile pedoclimatice. În acelaşi timp s-au dezvoltat pepinierele pomicole ce deserveau tot raportat la condiţiile climatice puieţii de pomi cu soiurile recomandate: la scurt timp tot pe această bază de studiu iau fiinţă 12 staţiuni experimentale, Calu, Geoagiu (Orăştie), Bîlceşti (Muscel), Târgu Jiu, Bistriţa, Fălticerni, Voineşti, Ştefăneşti, Dobrogea, Mărculeşti şi Săftica. Această dezvoltare colosală a pomiculturii îşi trăgea seva din zbaterile şi propunerile marilor oameni de ştiinţă români (1922-1938) în domeniu precum Ion Ionescu de la Brad, G. Ionescu Şiseşti, Chiriţescu Arva, Irimie Saicu, Nicolae Giosan, T. Bordeianu, N. Constantinescu ceva mai târziu. În galeria acestor mari învăţaţi merită menţionat merituosul ministru al învăţământului Spiru Haret (1910) care susţinea predarea cursurilor de agricultură  la sate şi extinderea cultivării pomilor precum crearea condiţiilor de locuit la sate a învăţătorilor şi agronomilor. Ca rezultat al cercetărilor şi realizărilor menţionate în 1970 pe întreg cuprinsul ţării în cadrul multor cooperative de producţie şi întreprinderi de stat (IAS) se înfiinţează Livezi de pomi în special de meri, valorificându-se superior potenţialul solariilor mai puţin fertile din zonele colinare. Pentru înfiinţarea acestor livezi s-au pus la dispoziţie de către Statul Român şi prin participarea unităţilor agricole sume importante de bani precum şi împrumuturi de la bănci europene. Pentru aceste investiţii s-au făcut studii şi proiecte de către buni profesionişti români care transpuse în teren de către agronomi din unităţi se năştea o binefăcătoare arhitectură a colinelor, a dealurilor prin terasări, captări de izvoare, prin tuburi subterane, îmbunătăţirea PH-ului la sol şi multe altele.
Aici, în livada cu meri, se învăţa cu adevărat lecţia iubirii şi dăruirii de-a da din tine ca dintr-o pâine ce se reface la loc. Era ceva copleşitor şi dătător de bineţe în livada cu meri îngrijită, o adevărată convorbire cu Dumnezeu. Cum au fost îngrijite şi păstrate aceste „Grădini ale Maicii Domnului ” după 1989 puteţi vedea în drumeţiile dumneavoastră. Puteţi auzi litania şi plânsul lor, dar şi chemarea românilor de-a nu fi lăsate să moară  de tot. Şi nu mai daţi vina pe ţăran, ca singurul vinovat de această distrugere. Ţăranul intra cu pioşenie în livada cu meri, iar în munca lui dacă se întâmpla să rănească o creangă roditoare îi cerea iertare şi-şi înălţa ochii spre cer. Acesta e ţăranul ţăran şi nu cel ce pradă timpul în bodegi. Cu securi şi topoare au schilodit alţii livezile, cei care au fost bine plătiţi să facă acest păcat. Acest adevăr trebuie cunoscut deoarece numai înţelegând greşelile trecutului vom fi în stare să valorificăm oportunităţile viitoare, chiar dacă ţara ne-a fost demontată bucată cu bucată şi jefuită.
Cred şi simt că poporul român ştie că trebuie să se ridice, să fie vertical, să fie el însuşi, să dea lecţia ce o merită acestor „consultanţi economici” în realitate „asasini economici” care, iată, vin acum să-şi culeagă roadele, iar noi mâncăm mere străine.
Şi pentru că minunatele flori de măr bat la poarta primăverii în duiosul ritm al clopotelor ce ne vestesc trista dar mângâietoarea legendă că Iisus va învia din nou pentru viaţa noastră, fie ca să dea putere „pomului sfânt” să învie odată cu El, să ne unească în iubire, sacrificiu, nădejde şi lumină.
ing. Maria SUCHOV

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---