Legile mineritului

Prin anii 1928-1930, în Anglia avut loc un important proces de reforme, ca urmare a unei furtunoase crize financiare mondiale, care a culminat cu restructurarea puternică a industriei, îndeosebi a mineritului. Atunci, un grup de sociologi britanici a studiat îndeaproape fenomenul de închidere a minelor şi procesul de reconversie profesională timp de 10-15 ani, iar după analize riguroase a scos două legi la care şi astăzi se face referire în sociologia industriei. Prima lege a fost intitulată „Legea recompensei imediate”, şi a fost fundamentată pe un principiu apropiat de teoria lui Maslow privind nevoile cele mai stringente ale individului. În esenţă, este vorba de faptul că omul, din cauza nevoilor de trai zilnic, în timp, alege recompensa cea mai apropiată. Nevoia socială îl împinge să aleagă astfel. El trebuie să trăiască azi, mâine, poimâne şi apoi o mai vedea ce va mai fi. Cea de-a doua lege a fost denumită „Legea secvenţei temporale”, şi are ca şi corolar faptul că „muncitorii sau minerii, ca de altfel toţi salariaţii, în timp, dacă sunt restructuraţi iar măsurile de reconversie profesională nu sunt realizate, se întorc la poarta fabricii, a minei, a firme sau instituţiei la care au lucrat sau ies în stradă să protesteze, să-şi ceară în cele din urmă dreptul la muncă şi la viaţă.
După cum s-a putut observa, aşa s-a întâmplat şi la noi odată cu închiderea minelor, proces început de guvernul Ciorbea, de prin anul 1996, şi care, pe ici pe colo, mai continuă şi azi. Nu trebuie să privim mai departe pentru a găsi o similitudine cu cele prezentate decât în judeţul nostru. Închiderea exploatărilor miniere de la Baia de Arieş, Abrud sau Zlatna a lăsat pe drumuri mii de oameni, iar acum, din cauză că nu s-au găsit soluţii economice alternative în zonă, aceştia s-au întors la porţile minelor sau protestează în stradă, cerând locuri de muncă. Acest fenomen, prin extrapolare, regăseşte în toate zonele miniere din ţara noastră, dar şi la nivelul fostelor mari combinate economice sau al oraşelor monoindustriale.
Dat fiind acest trist adevăr, guvernanţii noştri de astăzi nu trebuie să mai repete greşelile predecesorilor, dar mai ales să nu se culce pe lauri că doar cu reducerea cheltuielilor publice vom putea trece cu bine peste criză. Aşa după cum subliniam şi în editorialul de săptămâna trecută, forţele politice actuale şi Guvernul trebuie să treacă de la faza de contemplare a crizei la cea de acţiune. Trebuie deopotrivă să ducă la bun sfârşit procesul de reformare a statului, dar şi să dinamizeze unele ramuri ale economiei naţionale precum industria extractivă (mineritul), agricultura şi turismul, pentru a putea creşte simţitor atât PIB-ul ţării, cât şi veniturile şi nivelul de trai ale populaţiei. Nu se poate, doar de dragul reformelor statului, pe unii să-i abandonăm sau pur şi simplu să-i lăsăm să moară de foame. Şi fiindcă vorbeam mai la început de ceea ce s-a întâmplat la alţii în domeniul minier, cred că şi la noi s-a făcut o mare greşeală atunci când guvernul Ciorbea a decis să închidă cea mai mare parte a minelor din România, să trimită minerii acasă dându-le salarii compensatorii, care împreună cu fondurile alocate conservării minelor au sărăcit statul român cu miliarde de euro, fără a pune în schimb nimic în loc.
La final, trebuie să vă spun că mă bucură faptul că, în sfârşit, după multe articole scrise pe tema relansării economice, respectiv a mineritului în ţara noastră, mai ales având în vedere creşterea fabuloasă din ultima vreme pe pieţele internaţionale a preţului aurului, argintului şi ale altor minerale, această idee este împărtăşită până şi de şeful statului, domnul Traian Băsescu, care a declarat zilele trecute că proiectul de la Roşia Montană trebuie făcut, pentru că în actualele condiţii de criză România are nevoie de el, dar cu condiţia să fie renegociată „partajarea beneficiilor”, astfel încât statul şi poporul român să aibă un mai mare câştig din această importantă investiţie la nivel naţional. Şi bineînţeles să fie respectate toate condiţiile de protecţie a mediului, respectiv de refacere a mediului ambiant din zonă. Dar cred că, pe lângă Roşia Montană, s-ar mai putea redeschide şi alte mine de aur şi argint, cum sunt cele de la Gura Barza – Brad, Baia de Arieş sau Certege, unde, există per total rezerve de aur, argint şi alte minerale chiar mai mari decât la Roşia Montană. Şi poate şi unele de cărbune din Valea Jiului, deoarece ar putea asigura ţării unele rezerve energetice mult mai ieftine. După cum se vede, ne este dat să ducem în continuare o meserie veche de peste 2000 de ani, care de bine de rău a asigurat existenţa a milioane de români în toată această perioadă.
Tinu MATEŞ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI