Învierea Domnului Iisus Hristos – cea mai mare sărbătoare a creștinătății

Învierea Domnului Iisus Hristos este cea mai mare sărbătoare a creștinătății și putem spune că nu are un început deoarece s-a născut odată cu creștinismul. Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. Duminica Învierii, aşa cum se înfăţişează ea astăzi, este expresia firească a evoluţiei misterului pascal trăit de vechea Biserică creştină, păstrat şi desăvârşit, de-a lungul veacurilor, de Biserica Ortodoxă. „Sărbătoarea Paştilor constituie misterul central şi dominant al cultului ortodox, care îşi aruncă razele peste întregul an liturgic şi cult ortodox“, spunea părintele profesor Ene Branişte.

Citeşte şi: Urari de Paste, Urari de Paste fericit, Urari de Paste hazlii

Dacă în centrul istoriei mântuirii se află activitatea răscumpărătoare a Mântuitorului şi Jertfa Sa (Patimile, moartea pe Cruce şi Învierea din morţi), în inima sau centrul anului bisericesc stau Paştile sau sărbătoarea Învierii, precedată de Săptămâna Sfintelor Patimi. Acest fapt face din sărbătoarea Învierii Domnului cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii „guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de sărbători al anului bisericesc“, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă: „Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă“ (Cântarea 1 din Canonul Paştilor).

Potrivit tradiţiei liturgice vechi a Bisericii noastre, conservată în Tipicele de origine studită (constantinopolitană), anul liturgic începea, ca şi astăzi, în noaptea Paştilor. De data Paştilor era „legată ordinea (succesiunea) şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de peste an, cu Evangheliile şi Apostolele care se citesc la Liturghie în tot cursul anului, ordinea celor 11 pericope evanghelice care se citesc la Utreniile duminicilor, cu luminândele şi stihirile evanghelice respective, precum şi ordinea celor opt glasuri ale cântărilor Octoihului“ (pr. prof. Ene Branişte).

Citeşte şi: Mesaje de Paste, mesaje de Paste fericit, mesaje de Paste haioase

Învierea Domnului – cea mai veche sărbătoare creştină

Cea mai veche şi mai strălucită sărbătoare a creştinătăţii este Învierea Domnului, numită şi sărbătoarea Paştilor, adică ziua în care noi „prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului“, pe Hristos, „Paştile nostru“, Care „S-a jertfit pentru noi“ (I Corinteni 5, 7-8). Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. În conştiinţa Bisericii noastre, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare creştină, ci şi începutul şi culmea tuturor sărbătorilor şi a praznicelor, după cum precizează şi Sfântul Ioan Damaschin: „Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor este şi sărbătoare a sărbătorilor“ (Cântarea a 8-a din Canonul Paştilor).

De ce numim Învierea Domnului „Paşti“?

În creştinism, denumirea de „Paşti“ (în ebraică „Pesah“ â trecere) pentru sărbătoarea Învierii Domnului s-a păstrat deoarece Însuşi Mântuitorul S-a folosit de acest cuvânt atunci când le-a vorbit Apostolilor despre apropierea sărbătorii Paştilor: „Ştiţi că peste două zile vor fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit“ (Matei 26, 2). Întrebându-L pe Mântuitorul unde să pregătească Paştile, Apostolii au folosit acelaşi cuvânt: „Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?“ (Matei 26, 17). Este foarte posibil ca termenul ebraic „Paşti“ să fi trecut în vocabularul creştin mai ales pentru faptul că momentele istorice comemorate în cadrul sărbătorii noastre (Patimile, moartea şi Învierea Domnului) au coincis cu Paştile evreilor din acel an. Terminologia neotestamentară avea să influenţeze într-o măsură considerabilă viziunea creştinilor primelor secole, care înţelegeau prin cuvântul „Paşti“ atât Cina cea de Taină şi Patimile Domnului, care au avut loc în apropierea Paştelui iudaic, dar şi Învierea Domnului. Potrivit specialiştilor, săptămâna pe care noi o numin astăzi „Săptămâna Patimilor“ se numea în vechime „Săptămâna Paştilor“ sau simplu „zilele Paştilor“.

Citeşte şi: Mesaje şi urări de Paşte în limba: engleză, germană, greacă, chineză, ebraică, maghiară, rusă, olandeză, franceză, italiană, arabă

„Paştele Crucii“ şi „Paştele Învierii“

Referitor la sărbătoarea Paştilor, putem afirma limpede că, încă de la început, praznicul acesta a fost sărbătorit în toată lumea creştină, însă nu peste tot la fel. Izvoarele amintesc că în Biserica primară au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi Paştelui. Creştinii din părţile Asiei Mici şi ale Siriei, care aveau ca temei practica veche moştenită de la Sfinţii Apostoli Ioan şi Filip, luau în calcul ziua anuală sau lunară şi sărbătoreau mai întâi moartea Domnului („Paştile Crucii“) la 14 Nisan, apoi Învierea („Paştile Învierii“) la 16 Nisan, indiferent de ziua din săptămână în care cădea această dată. Partizanii acestei practici iudaizante mai erau numiţi şi „quartodecimani“, fiindcă sărbătoreau Paştile la 14 Nisan, adică în aceeaşi zi cu iudeii.

Iudaizanţii mai moderaţi („protopashiţii“) sărbătoreau Paştile duminica, însă întotdeauna legau această duminică de Paştile iudaic, chiar dacă de multe ori Paştile creştin cădea înaintea datei reglementare.

Cea mai mare parte a creştinătăţii însă (Apusul, Egiptul, Grecia şi Palestina) lua drept normă ziua săptămânală. Ei sărbătoreau, aşadar, moartea Domnului întotdeauna în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Învierea – în duminica următoare, care cădea totdeausna după 14 Nisan sau după prima lună plină, după echinocţiul de primăvară. Moartea Domnului sau „Paştile Crucii“ era zi de întristare şi era sărbătorită cu post prelungit până în ziua Învierii. Învierea Domnului sau „Paştile Învierii“ era zi a bucuriei şi se sărbătorea, ca şi astăzi, prin agape şi cine. Practica aceasta era fondată pe învăţătura Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

În fine, o parte dintre creştinii din Galia sărbătorea Paştile la o dată fixă: 25 martie sau chiar 27 martie.

Cele două denumiri originare ale Paştelui creştin („Paştile Crucii“ şi „Paştile Învierii“) au fost conservate de către Biserica Romano-Catolică, care foloseşte doi termeni diferiţi pentru a indica atât „Paştile Crucii“ (Pasqua di Passione), cât şi „Paştile Învierii“ (Pasqua di Resurrezione).

Citeşte şi: Mesaje haiose de Paste, Urări hazlii de Paste, Mesaje de Paste amuzante

Fixarea şi uniformizarea datei Paştilor în antichitatea creştină

Diferenţele cu privire la modul şi la data sărbătoririi Paştilor au dat naştere la dispute şi controverse aprige între creştinii primelor veacuri, în special în cursul secolului al II-lea, când au fost înregistrate adevărate schisme. Uni-formizarea datei serbării Paştilor s-a încercat pentru întâ-ia oară la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325. Ca normă, Părinţii acestui Sinod au adoptat practica generală deja existentă în Alexandria, numită şi „computul pascal alexandrin“.

Potrivit liturgistului Badea Cireşeanu, Sinodul I Ecumenic ar fi hotărât ca să fie ţinută de toată Biserica practica romană, care de altfel era foarte apropiată de cea alexandrină. Hotărârile Sinodului I Ecumenic privind data sărbătoririi Paştilor prevedeau: Paştile trebuiau sărbătorite în fiecare an duminica; această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară; când 14 Nisan cade duminica, pentru a nu se sărbători odată cu Paştile iudeilor dar nici înaintea acestu-ia, Paştile va fi sărbătorit în duminica următoare. Sinodul I Ecumenic a mai stabilit ca, în fiecare an, data Paştilor să fie calculată de Biserica Alexandriei, din moment ce în acea vreme în Alexandria se aflau cei mai pricepuţi astronomi ai timpului. Această dată trebuia comunicată din vreme de Bise-rica Alexandriei tuturor celorlalte Biserici creştine.

Potrivit calculelor astronomice, data Paştilor putea varia într-un interval de 35 de zile, adică între 22 martie şi 25 aprilie. Stabilirea datei Paştilor a reprezentat încă din primele secole o preocupare a Bisericii; începând cu secolul al III-lea au fost alcătuite „Pascalii“ (tabele care cuprindeau data Paştelui pe mai mulţi ani), care însă erau mai mult sau mai puţin imperfecte ca urmare a echinocţiului de primăvară, care nu era fixat peste tot la aceeaşi dată.

Paştile – „Sărbătoarea luminilor“

Văzând în praznicul Învierii Domnului cea mai strălucită sărbătoare, creştinii au încercat în diferite moduri să exprime această realitate. Expresia desăvârşită a acestei înţelegeri o reprezintă fără doar şi poate imnografia, adică cântările din noaptea Învierii: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit“ (Cântarea a 3-a din Canonul Paştilor). Trebuie precizat însă că, alături de această viziune spirituală, s-a cristalizat la fel de bine şi o practică care se va generaliza începând cu împăratul Constantin cel Mare († 337), în sensul că, pentru a umple de lumină şi strălucire această sărbătoare, creştinii împodobeau cu lumini nu numai bisericile în care se săvârşea slujba Învierii, ci şi casele, oraşele, drumurile publice şi dealurile. Toate aceste lăcaşuri împodobite cu făclii înalte şi coloane de ceară sau torţe aprinse făceau din noaptea Învierii o noapte la fel de luminoasă precum ziua, o adevărată „sărbătoare a luminilor“.

Sursa Ziarullumina.ro

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---