Generaţia „touch screen”

Bunicul a fost generaţie de sacrifiu. Şi pe front şi acasă, unde a făcut puşcărie politică pentru că, vezi Doamne, a luptat împotriva ruşilor şi era duşman de clasă al comuniştilor ce abia se înfiripau. Cu toate acestea, vorbea nemţeşte şi ungureşte, iar de scris în limba română, scria fără nicio greşeală. Lui şi generaţiei lui, patria recunoscătoare i-a întors spatele şi l-a uitat. Un frate de-al lui bunicu-meu a făcut altceva: a luptat în munţi, cu arma în mână, aşteptând să vină americanii. A dispărut fără urmă. Nici azi nu i se ştie mormântul, în care l-or fi prăvălit forţele securităţii, după ce l-or fi executat sumar. Nu a avut parte nici măcar de o lumânare la căpătâi. Şi nici măcar de memorie din partea urmaşilor. Toată familia ştia că nu e bine să vorbeşti despre „Bărbosul”, că ăsta a fost duşmanul regimului „democratic”. Tata, săracu’, a făcut parte dintr-o altfel de generaţie de sacrificiu. Aia care a edificat societatea multilateral dezvoltată, generaţia Bumbeşti-Livezeni şi a industrializării. A citit foarte mult în tinereţe, că eram fascinat eu, de câte ştia el, biet muncitor la fabrica de la Cugir. Plus că a fost un om cu mâini de aur, priceput la orice lucru practic de care se apuca. S-a bucurat de puţini ani de pensie, căci viaţa de trudă şi de umilinţe l-a ros ca un cancer. A murit departe de locurile natale şi a muncit până în clipa în care a închis ochii.
Eu am fost generaţia în blugi. Aia revoltată, cu plete, care asculta „Europa liberă”, care citea Dinescu şi Ana Blandiana pe sub mână, care spunea bancuri politice, care stătea şiroind de ploaie la spectacolele Cenaclului „Flacăra”. Apropo, blugii şi pletele (pentru care eram vânaţi pe vremea lui Ceauşescu, ca nişte răufăcători) erau nişte embleme ale dorinţei de libertate. Şi ştiţi cât ne costa pe vremea aceea o pereche de blugi, aduşi pe sub mână de către bişniţari şi vânduţi sub nasul miliţienilor (care-şi luau „dreptul”), în talciocul de la Someşeni – Cluj? 1.000 de lei! Fireşte că bietul tata nu a avut niciodată atâţia bani să-mi dea, dar am muncit o vară întreagă în atelierul lui de acasă (unde făcea bricege, sau „fuşeraie”, ca să mai aibă un ban în plus), iar pentru munca aia şi pentru alte munci pe care le-am prestat (am crăpat în două zile un camion de butuci pentru lemne de foc), propriul meu tată m-a recompensat cu… banii de blugi. Dar ce mândru am fost. Tot eu şi generaţia mea am făcut revoluţia. Sau cel puţin aşa ne-am închipuit când ne-am revoltat în 1989, fără să ştim ce se ascundea în spatele acestei manifestări. Într-un fel, şi eu am fost tot o generaţie de sacrificiu. Şi aşa am şi rămas. Am citit şi eu cât am cuprins, că aşa am ajuns jurnalist.  Apoi, după „loviluţie”, au venit la putere comuniştii din linia a doua, adică taman ăia pe care am fi vrut noi cel mai mult să-i alungăm şi să-i îndepărtăm de la putere. Din păcate, legea lustraţiei a fost doar un vis… Aşadar, „comuniştii cu faţă umană” s-au înfipt la putere şi s-au consolidat, s-au vopsit în toate culorile partidelor democratice, iar eu şi generaţia mea ne-am sacrificat în continuare ca să le asigurăm prosperitatea. Lor şi progeniturilor lor. Fiul meu face parte din generaţia „decreţeilor” (din perioada în care era interzis avortul), o generaţie „cu cheia de gât”, care locuia mai mult prin faţa blocului, decât în casă. El continuă sacrificiul meu, muncind pe un salariu de mizerie, ca să umfle conturile aceloraşi comunişti şi ale copiilor lor, împotriva cărora am luptat şi eu, şi tata (în felul lui) şi bunicul.
Acum e la putere generaţia „touch screen”. Adică generaţia progeniturilor comuniste, a copiilor şi a nepoţilor lor, care au primit de-a gata totul. Inclusiv jucăriile astea tehnice. Ăştia s-au născut direct în puf, ca şi părinţii lor. Nu au sacrificat niciodată nimic. În loc de şcoală îşi fac veacul prin cluburi şi prin baruri (deşi sunt minori), iar dacă i-ai decuplat de la telefoanele lor ultimul răgnet, şi de la laptop, nu mai au habar de nimic. Dacă îi întrebi despre Nichita Stănescu, vor şti despre el ceea ce au aflat de pe „google”, adică exact câtă vodcă bea poetul pe zi. Dar nimic despre poezia lui, despre suferinţa lui, despre marginalizarea lui… Ei bine, ceea ce mă înspăimântă e următorul lucru: generaţia asta care trăieşte din „atingerea unui ecran”, nu cred că va atinge vreodată nivelul de conştiinţă, valoare şi moralitate care li se cere celor ce sunt conştienţi că au o responsabilitate faţă de ţara în care trăiesc. Iar ei, din păcate, sunt cei ce vor moşteni ţara. Părinţii lor au furat-o şi au adus-o la ruină, iar ei vor face la fel. Şi dacă nu se vor pricepe să-şi satisfacă lăcomia furând, tot vor face pulbere ţara. Din prostia lor antrenată… „taci scrin”!

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI