Frații Faur din Roșia Montană, magnații care exploatau aurul din Apuseni

Pământul Roșiei Montane, cea mai veche localitate minieră din țară, a fost cutreierat de mai bine de două milenii de localnici, dar și de aventurieri veniți de la mii de kilometri distanță, în căutarea aurului, dornici de îmbogățire peste noapte. Scoaterea minereului aurifer din adâncurile Roșiei Montane a fost practicat în cea mai mare parte doar de asociaţii particulare, formate din posesori de șteampuri. Scopul asocierii în cuxe (acțiuni, participațiuni) era de a primi dreptul de concesiune a zăcământului aurifer.

Una dintre asociațiile miniere care a exploatat aurul a fost cea a fraților Faur. Informații prețioase despre minele fraților Faur de la Roșia Montană găsim într-un inventar încheiat în 1948, anul în care autoritățile comuniste au decis ca toate bogățiile subsolului să intre în proprietatea statului.

Din documentul datat 31 iulie 1948, aflat la Arhivele Naționale Alba, aflăm că „Asociația minieră pe cuxe Fraţii Faur și Cons. Roșia Montană“ deținea permise de exploatare pe 24 de hectare în perimetrul „Prof. Mrazek“ și pe alte 5 perimetre de exploatare cilindrică, în „Tâlhărița“. Valoarea: 1,5 milioane de lei. Frații Faur dețineau și drepturile miniere ale Asociației „Sfântul Gheorghe Șuluțiu“: două hotare mici (drept de galerie), patru hotare sferice, 17 concesiuni prismatice; dar și drepturile fostei Asociații „La Țigani“: 33 de concesiuni prismatice. Autoritățile comuniste le-au apreciat la 1,73  milioane de lei. Dintr-un certificat de cuxă (acțiune) din 1933, dat de Inspectoratul minier Abrud, aflăm că Leno F. Faur deținea șase cuxe în Asociația minieră „Poiana Lungă“.

În contul Asociației „Frații Faur“ figurau, în iulie 1948, galeriile „Mănești“, „Tâlhărița“; „Bute“, „Țigani“, „Contact“, în lungime totală de 2,2 kilometri. În plus, deținea dreptul de servitute a galeriei „Ferdinand“. În inventarul asociației figurau clădiri industriale, administrative, construcții miniere subterane, căi de comunicație. Valoarea totală era de 2,8 milioane lei. Tot în documente se susține că Asociația minieră deținea un lac artificial (tău) de 4.500 metri cubi apă, ce era ridicat pe terenul Bisericii Greco-Catolice din Roșia Montană, evaluat la 8.000 de lei.

Asociația deținea pentru transportul minereului din subteran o linie ferată cu ecartament îngust, pe o distanță de 2,3 kilometri. O altă linie ferată era montată pe 570 de traverse din stejar, prinse în cuie țigănești și avea o lungime de 820 metri. Practic, legau galeriile Asociației de uzina de șteampuri, instalații pentru zdrobirea minereului aurifer, puse în mișcare de apa din tăuri încă de pe vremea Imperiului Austro-Ungar. Din inventar aflăm că suprafața totală a uzinei de șteampuri era de 1.006 metri pătrați. În registrul Asociației figurau și 24 de vagoneți din lemn și fier pentru transportul minereului, lemnului și a apei.

Frații Faur mai aveau autoturisme, printre care un Red Star din 1931, și alte mijloace de transport  în valoare de 71.900 de lei, dar și mobilier estimat la 185.000 de lei. Registrul a fost întocmit de autoritățile comuniste în cel mai mic detaliu, în sensul că au fost contabilizate și 1.586 de perechi de cizme de cauciuc, 300 de cuiere de metal, singura cratiță de fontă, 25 de sticle goale, 10 săpuniere. Momentul naționalizării bogățiilor subsolului de către autoritățile comuniste, în 1948, a găsit majoritatea minelor particulare din Roșia Montană înglodate în datorii, în pragul falimentului.

De minerit de stat la Roșia Montană se poate vorbi după venirea austriecilor în Transilvania. O preocupare a Curții de la Viena a fost să pună cap la cap o serie de legi şi proiecte care au contribuit la creşterea capacităţii de scoatere a aurului din adâncuri. Data oficială: 17 iulie 1846, când are loc şedinţa de înfiinţare a Întreprinderii miniere de stat, sub denumirea de „Galeria Regală Sfânta Cruce Orlea”.

A fost coridorul subteran care i-a dus pe băieși (mineri) spre adâncurile Roșiei Montane. De exploatare exclusiv subterană vorbim până la începutul anilor 1970. Este momentul în care regimul comunist a decis să treacă la exploatarea de suprafață, prin excavarea masivului Cetate. Timp de 35 de ani, până în 2006, de aici s-au scos 15 milioane de tone de minereu, prin detonări repetate. Mineritul de suprafață a lăsat și urme: masivul a fost „decapitat“ de la 1004 metri la 780 metri. Statul nu a intervenit să refacă zona, niciun copac nu a fost plantat în cei 35 de ani.

„Din punctul meu de vedere, prin exploatarea globală a masivului Cetate din Roșia Montană, între 1971 şi până la închiderea Întreprinderii miniere în 2006, s-a pierdut un tezaur inestimabil al poporului român şi chiar universal. Mă refer la lucrările miniere de pe vremea dacilor şi romanilor“, apreciază Aurel Sîntimbrean, fostul inginer geolog-șef de la fosta exploatare de stat.

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---