Eminescu şi nuanţele Zilei Culturii Naţionale

    De câte ori mi-e dor de Eminescu încerc să refac lungul drum al limbii române spre ea însăşi, aşa cum primăvara îşi reface chipul cu zburdălnicia mugurilor pe ram până devin floare şi fruct. Şi-ntotdeauna parcă scutur râul, parcă scutur ramul de bucurii înlănţuite, flacără peste amurg care nu-i altceva decât fruntea poeţilor, truditorilor şi dăltuitorilor de seminţe mirabile, devenite deal, vale, vale-deal, zare şi munte, adică alfabetul graiului fără sfârşit, albia aceea precum apa sfinţită a Bobotezii anume secerată de buze în aşteptare pentru a surâde sufletului cu toţi porii ei albaştri, pentru că mereu ne cheamă în întâmpinarea ei să-i desluşim urmele, paşii prin colbul bătrânelor cronici, prin ochiul supus al cronicarilor ce-au frământat-o din zi în noapte şi din noapte în zi, cizelindu-i farmecul, limpezimile, gustul ei de proaspătă cunună de grâu, de prea  crudă, mirifică otavă. Şi, parcă  pe-un câmp cu flori, care mai de care adumbrindu-mi chipul, luându-mă de mână pentru a le atinge freamătul de albine al petalelor, fruntea miruită de nopţile albe. Şi toate acestea, şi fiecare gest, fiecare aplecare, nu-i altceva decât pagini încinse cu jar ale limbii române fără de care n-am mai mângâia, n-am mai fi un răsărit de soare. Şi-n această trudită sărbătoare există un Pom fructifer cu darurile lui fără de soţ, cu codrii albaştri, cu somnoroase păsărele, cu dintre sute de catarge, cu „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, cu „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, cu „mai am un singur dor”, cu nesfârşitele scrisori ce umplu sufletul cu o bucurie aparte, aşa cum plecările şi întoarcerile fiilor adevăraţi înfrumuseţează mereu chipul patriei cu nesfârşită, tainică lumină. Şi orice apropiere de acest Pom sfinţit, de muma noastră comună nu-i altceva decât clinchetul de Crăciun al Naşterii Preacuratei, însuşi Duhul Învierii peste suferinţe şi dureri, împilări şi răbufniri străine, de hoarde păgâne şi lanuri de lăcuste, adică împovăratele vremi prin care şi-a trecut chipul de trudă şi jertfelnicie Limba Română. Şi nimic nu-i mai înălţător decât să-i şopteşti la ureche  versuri de Eminescu, să vezi cum îi ung inima ca un cântec de leagăn benefic, ca un dor fără soţiu! Şi te bucuri, şi de înalţi, şi de răsfoieşti. Numele şi Prenumele adolescentului, falnicului, năvalnicului, martirului ei Fiu, şi vezi în fiecare vers o fereastră a românităţii, a demnităţii şi înţelepciunii ei deschisă spre lume, spre Europa prădalnicelor idealuri, a marginalizării şi surpării multor identităţi naţionale. Şi noi îl avem pe Eminescu, acest blând păstor al Limbii Române, acest culegător frenetic de grai românesc ce sfinţeşte aroma cu nesfârşita-i iubire de moşie. Şi te bucuri şi mai mult că, în sfârşit, în Ţara ta, România, Eminescu înseamnă nici mai mult nici mai puţin  decât Ziua Culturii Naţionale, Ziua Naţională a Culturii şi Civilizaţiei, adică acest calendar de virtuţi cu gust de limbă, istorie, geografie, tradiţie, spirit, contemporaneitate. Şi te întrebi pe bună dreptate: Ce avea să însemne o zi a Culturii Naţionale întruchipată într-un Nume Eminescu? Simplu: nu un conglomerat de recitaluri, de montaje şi scenete, ci puterea de-a repătrunde în curtea unui spirit ce ne-a zidărit o casă, comună, frumoasă, melodioasă din cale afară, mai presus de cântectul ciocârliilor, de asaltul greierilor, de freamătul izvoarelor, de ropotul tunetelor, fulgerelor, de setea curcubeielor, care nu-i alta decât Limba noastră cea română, pâinea noastră cea de toate zilele cu aburindele ei petale. Ceea ce înseamnă că trebuie să reînvăţăm să ne întoarcem la valori, la ramificaţiile marilor noastre valori culturale, religioase, folclorice, ştiinţifice, literare, de artă şi muzicale, de chipul dăltuit în marmora înţelepciunii umane, să-l bucurăm pe Eminescu cu adevăr şi mândrie, să tăiem respiraţia falsă a nonvalorilor cocoţate pe rafturile imoralităţii, să sfărâmăm, să zdrobim „orânduiala cea crudă şi nedreaptă”, să ne împodobim ziua de azi şi de mâine cu credibilitatea împlinirilor individuale şi comune, să slujim patria. Cu sentimentul curat al unei alese preţuiri, s-o lăsăm urmaşilor „ţară de dor, ţară de glorii” cum visat-a năvalnicul liric Eminescu. Ziua Culturii Naţionale – 15 ianuarie – naşterea lui Eminescu. Înseamnă trudă pentru înfrumuseţarea Limbii Române în lume, pentru apărarea şi strălucirea ei! La Alba Iulia – Ziua Culturii Naţionale nu este un moft, ci sinteza virtuţilor pentru neamul românesc peste care Marea Unire presară mereu râul, ramul eminescian! La mulţi ani, Eminescu!

Ion MĂRGINEANU

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---