Please. Thank you!
Joi seara, ora 22:45. Acceleram să prindem deschis magazinul de închiriat DVD-uri, care urma să tragă obloanele la 23:00. Recunosc că ne stresa uşor întâlnirea cu domnişoara de la casă. Cu doar câteva seri înainte, scena termenului limită se repetase şi, când am ajuns, victorioşi credeam noi, cu zece minute înainte de ora închiderii, domnişoara stinsese deja becul şi, la lumina lanternei de pe mobil, ne sfredelea cu o privire plină de reproş, taxându-ne îndrăzneala de a o deranja, încercând să închiriem un film pe ultima sută de metri. Acum nu doream decât să returnăm DVD-ul. Nu am fi cutezat să mai luăm unul aşa, pe loc, fără preaviz. Ajunşi la magazin, am parcat precipitată pe un loc din parcarea blocului din faţă şi îmi aşteptam, cu motorul pornit, soţul plecat în misiune, gata pentru o descindere în trombă în cazul în care circumstanţele ar fi impus-o şi domnişoara de la magazin, păcălită deja, ne-ar fi aşteptat de această dată pregătită. Nici nu mi-am dat seama că un domn trăsese maşina în paralel cu mine, ca şi când nu ar fi reuşit să mă ocolească, şi încerca să îmi spună ceva. Iritată instantaneu de gesticulaţia lui, am deschis geamul, pregătită să îi explic pe un ton condescendent că este suficient loc prin spatele maşinii şi să îl invit să îl folosească. Domnul de la volan m-a întrebat însă dacă mai stau, într-un stil atât de amabil încât am fost convinsă că vrea să îmi ceară un favor. I-am răspuns, probabil cu superioritatea primului venit, că da, încă aproximativ cinci minute. În replică şi cu grija vădită de a nu mă deranja, m-a rugat să mut maşina, justificându-şi îndrăzneala: „Mă iertaţi, aici e … locul meu de parcare. Dacă puteţi să aşteptaţi puţin mai încolo, pe locul de lângă sau în oricare dintre cele libere… Aş lua eu locul vecinului, dar îmi e că se întoarce mai târziu şi îl va găsi ocupat. Sau v-aş aştepta, dar…” (şi a urmat expunerea motivului pentru care nu mai putea sta). Fireşte, m-am mutat imediat, cu scuzele de rigoare, iar domnul în cauză, afabil, mi-a mulţumit. În realitate, omul nu era obligat nici să se explice, nici să îmi mulţumească. Era locul său de parcare, pe care eu îl ocupasem fără drept. Am asistat adesea la scene similare, în care însă „uzurpatorii” locurilor de parcare au plătit preţul impertinenţei lor, fiind aspru mustraţi, într-un limbaj violent, ţipător, sau, dacă nu erau de faţă, cu ştergătoare rupte, oglinzi îndoite, sau măcar cu mesaje ameninţătoare pe parbriz. De fapt, ne confruntăm la tot pasul cu manifestări agresive. Lumea din jur pare tot timpul la limită, „on the edge”, gata să taxeze drastic şi prompt orice scăpare. Politeţea e desuetă. Sacrifică autenticitatea, îndeamnă la ipocrizie, consacră (auto)cenzura, reprimă libertatea de acţiune şi de exprimare. Toleranţa e un semn de slăbicune, de prostie. Nu iei atitudine, eşti moale, neadaptat.
M-am întors recent dintr-o călătorie la Londra, unde spre marea mea bucurie, am fost frecvent în ultimul an. Unul dintre cele mai pregnante lucruri percepute în vizitele londoneze a fost, încă de la început, atmosfera, pe care nu am găsit-o până acum la aceeaşi intensitate în niciun alt loc. O atmosferă relaxată, prietenoasă, dar naturală, lipsită de ipocrizie şi de ostentaţie, fără a induce însă ideea unei trageri generale de brăcinar, a unei intimităţi artificiale, false. Am întâlnit acolo o politeţe desăvârşită, de la şoferul de autobuz şi portarii marilor magazine, la oamenii pe care i-am întâlnit întâmplător pe stradă sau în localuri, de la bibiliotecar, la profesorul universitar. Un mediu în care nu te puteai comporta altfel. Jovialitatea şi căldura acelor oameni te determinau să reacţionezi în acelaşi mod. Să fii mai calm, mai tolerant, mai amabil, mai politicos. Şi acest lucru în sine îţi dădea o stare de bine chiar mai mare decât cea derivând din atitudinea lor.
Nu pledez pentru o politeţe care să anuleze autenticitatea, nici pentru calm nefiresc şi blajinitate tâmpă sau pentru toleranţă necondiţionată şi nemărginită, ci pentru un dram de amabilitate, pentru abandonul încrâncenării, pentru controlul tendinţelor sentenţioase şi al impulsurilor de călău. Invocarea seducătoare a sincerităţii şi autenticităţii, ca justificare a unui comportament grosolan, ori a dreptăţii şi corectitudinii pentru sancţionarea imediată a oricărui derapaj, nu este decât un sofism menit să mascheze o interioritate desfigurată, incapabilă să sesizeze că nu suntem singuri pe lume şi, mai ales, nu singurii care contează.
Ioana Romana LAURENŢIU
Secțiune Știri sub articolul principal
Urmăriți Ziarul Unirea și pe GOOGLE ȘTIRI
Știri recente din categoria Editorial
FOTO ȘTIREA TA| „Trafic” restricționat pe podul de lemn din latura vestică a Cetății Alba Carolina. Lucrări de înlocuire a lemnului
FOTO ȘTIREA TA| „Trafic” restricționat pe podul de lemn din latura vestică a Cetății Alba Carolina. Lucrări de schimbare a lemnului „Traficul” este restricționat pietonilor pe podul de lemn al laturii vestice a Cetății Alba Carolina, în vedere unor lucrări de înlocuire a lemnului. Un cititor al ziarulunirea.ro a trimis pe adresa redacției câteva imagini […]
Secțiune Articole Similare
-
Opinii - Comentariiacum 24 de secunde
Povestea sau legenda lui Moș Crăciun
-
Curier Județeanacum 23 de ore
Mesaje de Crăciun 2024 în limba italiană, traduse în limba română. Cântece tradiționale de Crăciun în limba italiana
-
Opinii - Comentariiacum 4 zile
Nume care se sărbătoresc de Sfântul Daniel 2024. Viața Sf Daniel și semnificația numelui
-
Curier Județeanacum o zi
Obiceiuri, tradiții și superstiții de Ignat – Ziua sacrificării porcului de Crăciun
-
Opinii - Comentariiacum 4 zile
Mesaje de Sfântul Daniel 2024: URARI, FELICITARI și SMS-uri de LA MULȚI ANI pe care le poți trimite celor dragi
-
Actualitateacum 15 ore
De ce se taie porcul pe 20 decembrie, de IGNAT. Tradiții și obiceiuri