Arta cămășii cu altiță: Ministerul Culturii a depus un dosar la UNESCO pentru înscrierea în lista elementelor de patrimoniu cultural imaterial al umanității

Experți din cadrul Comisiei Naționale pentru Salvgradarea Patrimoniului Cultural Imaterial a Ministerului Culturii, în colaborare cu specialiști cercetători științifici, etnologi, teoreticieni de artă au elaborat documentul de înscriere a elementului de patrimoniu cultural „Arta cămășii cu altiță – element de identitate culturală în România” în Inventarul național al elementelor vii de patrimoniu.

Detalii semnificative cu privire la existența vie a elementului, în prezent, au fost oferite în urma cercetărilor de teren. Documentul semnalează continuitatea artei cămășii cu altiță pe teritoriul României și în Moldova de peste Prut, semnificativă pentru definirea sa ca marcă identitară menită să asigure coeziune și apartenență. Totodată, în document sunt menționate măsuri și strategii de conservare, protejare și salvgardare a elementului, precum și riscuri în legătură cu elementul și practicanții.

Dosarul multinaţional „Arta cămăşii cu altiţă – element de identitate culturală în România şi Republica Moldova” a fost depus la UNESCO, pentru înscrierea în Lista reprezentativă a elementelor de patrimoniu cultural imaterial al umanităţii, anunţă Ministerul Culturii. dosarul de nominalizare va fi evaluat în cadrul celei de-a 17-a sesiuni a Comitetului Interguvernamental pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din noiembrie/decembrie 2022.

Dosarul a fost realizat cu participarea grupurilor naţionale de experţi din România şi Republica Moldova, elaborarea sa fiind coordonată de către Ministerul Culturii din România. Documentele reunite în dosarul de candidatură UNESCO ilustrează complexitatea problematicii acestui element reunind următoarele aspecte: denumirile locale/regionale ale elementului şi arealul de manifestare, punctându-se croiul şi tipologia cămăşii cu altiţă, răspândirea elementului pe teritoriul României în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, cu transpunerea cartografică, în conformitate cu Atlasul Etnografic al României, vol. IV, Portul.

Dosarul cuprinde viabilitatea elementului în prezent şi prezintă răspândirea, pe teritoriul României, a practicilor şi tehnicilor legate de coaserea şi purtarea cămăşilor cu altiţă. Reperele istoriografice şi etnografice completează imaginea elementului din perspectivă temporală, demonstrând importanţa sa atât în viaţa comunităţilor rurale, cât şi a elitelorSunt prezentate etimologia cuvântului altiţă, diversitatea regională a elementului, cu menţionarea materiilor prime, a instrumentarului de lucru, a croiului, a modalităţilor de structurare a decorului, a motivelor decorative, a tratării lor plastice şi a cromaticii. Un loc aparte a fost alocat prezentării elementelor socio-culturale asociate cămăşii cu altiţă, funcţiei sale comunicaţionale, stării actuale a elementului, precum şi cadrului general de protejare, conservare şi salvgardare a acestuia, cu măsurile generale şi punctuale.

Studiul comparativ privind materiile prime, tipurile de croi, structura, decorul, ornamentele şi cromatica s-a făcut spaţial şi temporal. „Cercetările zonelor etnografice de manifestare a cămăşii cu altiţă au atestat răspândirea acesteia, în prezent, în Moldova, Bucovina, Oltenia, Muntenia şi sudul Transilvaniei şi au oferit detalii semnificative cu privire la existenţa vie a elementului. Documentul semnalează continuitatea artei cămăşii cu altiţă pe teritoriul României şi în Moldova de peste Prut, semnificativă pentru definirea sa ca marcă identitară menită să asigure coeziune şi apartenenţă”, precizează ministerul.

Cămașa cu altiță numită în diverse feluri: ciupag (Oltenia, Muntenia, Transilvania), ie cu umăraș (sudul Transilvaniei), ie fetească (Transilvania), spăceș (Arad), cămașă zoroclie (Teleorman), mânecar (Țara Loviștei, Vâlcea), cămașă răsucită (Vrancea), cămașă cu lăncez (Neamț, Suceava), este răspândită de o parte și de alta a Carpaților. „Cămașa femeiască cu altiță reprezintă și astăzi în majoritatea zonelor etnografice ale României, un important mijloc de afirmare a individului în comunitate și de exprimare a identității sale culturale. Asemenea oricărui document de cancelarie, așternut cu slove frumos caligrafiate, cămașa încrețită la gât, cu altiță, numită de specialiști cămașă carpatică, este un tip de mărturie vizual-documentară, de înaltă performanță artistică. Desăvârșită de mâna femeilor de la țară, generație după generație, nu doar pentru a-și proteja trupul de intemperii, ci și pentru a comunica oamenilor, printr-un cod vestimentar specific mentalitățiit radiționale românești, mesaje non-verbale despre status-ul purtătoarelor: de unde vin, ce vârstă, etnie și statut civil au. Pentru români cămașa cu altiță, asociată cu celelalte piese ale costumului popular, a fost și este o adevărată carte de identitate prin intermediul căreia își pot exprima apartenența teritorială și etnică”, se arată în documentație.

În județul Alba, în secolele XIX și XX cămaașa cu altiță era răspândită în: Livezile, Pănade, Vălișoara, Izvoarele, Măgina, Poiana Aiudului, Lupșa, Poșaga, Sălciua, Ighiu, Șard, Cricău, Galda de Jos, Galda de Sus, Întregalde, Geoagiu de Sus, Ampoița, Sântimbru, Mihalț, Coșlariu, Drâmbar, Ciugud, Limba, Șeușa, Crăciunelu de Jos, Crăciunelu de Sus, Sâncel, Jidvei, Teiuș, Lopadea Nouă, Gârbova, Câlnic, Cut, Daia Română, Bucerdea Grânoasă, Cenade, Cergău, Lancrăm, Recea, Laz, Șugag, Săsciori. De cusut s emai cos astfel de cămăși în mai puține localități: Alba Iulia (unde există la Academia Doamnelor un nucleu serios de doamne care s-au aplecat asupra meșteșugului coaserii iei, Livezile, Ocna Mureș, Aiud, Pănade, Vălișoara, Izvoarele, Măgina, Poiana Aiudului, Lupșa, Poșaga, Sălciua, Ighiu, Teiuș, Valea Mănăstirii – Râmeț, Șugag, Cioara de Sus.

„Cele mai vechi mărturii despre costumul femeiesc le reprezintă desenul geometric de pe corpul unor idoli de lut și datează din perioadaculturii Vădastra–5000-4800 a.Hr. (Oltenia), precum și decorul unei străchini din aceeași cultură, care au fost interpretate de reputați specialiști ca având corespondențe cu motivele decorative de pe veșmintele acelor vremuri.

Alte mărturii iconografice referitoare la portul strămoșilor daci ne parvin din perioada Antichității romane, prin intermediul a două monumente celebre: Tropaeum Traiani (108-109 d.Hr.) din comuna Adamclisi, Dobrogea și Columna lui Traian (113 d.Hr.) de la Roma.

Fiecare dintre acestea, după cum sublinia arheologul român Alexandru Odobescu, conservă imaginea săpată în piatră a unor costume bărbătești și femeiești care prezintă frapante similitudini cu portul contemporan al țăranilor de la munte. Costumul purtat de femeile dace, reprezentat pe metopele 463, 464, 465 ale monumentului de la Adamclisi, este specific ținutei de vară. Cămașa femeiască are toate bucățile de pânză care formează fața, spatele și mânecile încrețite pe lângă gât, pe un simplu fir de ață numit brezărău. Acest croi arhaic se regăsește până în zilele noastre în portul popular moldovenesc, iar în Muntenia și Oltenia acest mod de strângere a lățimilor de pânză în jurul gâtului se numește creț.

Cele două procedee tehnice demonstrează continuitatea competențelor tehnologice și artistice de confecționare a cămășii femeiești cu altiță. Începând cu secolul al XIV-lea, alte surse de informație se alătură atestărilor antice ale cămășii cu altiță. Costumele domnitorilor, boierilor, târgoveților, negustorilor și țăranilor încep a fi prezentate în cronici pictate, în tablourile votive din bisericile aulice, de târg și din sate. Din secolul al XVI-lea și până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în Transilvania, Crișana, Banat, Moldova, Muntenia, Oltenia și Dobrogea sosesc nenumărați cărturari, clerici și artiști din Europa Centrală și Occidentală, dar și din lumea Orientului, care, impresionați de frumusețea, pitorescul și originalitatea modului în care se îmbrăcau românii, au prezentat costumul acestora, fie în cuvinte pline de admirație, fie în desene, acuarele sau gravuri, care redau fidel și sugestiv particularitățile stilistice care definesc costumul diferitelor categorii sociale din provinciile istorice ale României. Informații scrise referitoare la cămășile cu altiță apar la sfârșitul secolului al XVII-lea, în foile de zestre. (…)

Reprezentare fidelă a realității, fotografia deschide porțile unui impresionant sistem de arhivare a memoriei comunităților locale și a formelor specifice de afirmare cultural-identitară. Pasionați de universul satului românesc, fotografii începutului de veac au surprins nenumărate figuri de țărani la muncă, la horă, la petrecerile organizate la Paști și Crăciun. În atelierele foto săsești, maghiare și românești din orașele României au fost imortalizați mii de români în costumele lor de sărbătoare. Lor li se adaugă sutele de clișee realizate de Carol Popp de Szathmary, pictorul și fotograful Casei Regale a României care ne-a lăsat o adevărată enciclopedie a costumului popular românesc din toate zonele etnografice ale țării.

Un promotor consecvent al costumului popular femeiesc a fost și Casa Regală a României. Încă din anul 1885, Regina Elisabeta a îmbrăcat costumul popular, cu precădere cel din Argeș și Muscel, la diverse evenimente, apreciindu-i bogăția și rafinamentul broderiilor, eleganța și prețiozitatea materialelor. Ulterior, Regina Maria a adoptat costumul popular ca ținută oficială la sărbătorile națiunii și, astfel, sub patronajul Casei Regale, se lansează o adevărată modă a costumului popular printre doamnele române, fiind adoptat ca emblemă identitară la diverse recepții și evenimente naționale”, explică experții.

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---