Mărturii ale pacienților cu COVID-19 din Alba. Asistenta șefă de la Secția de Infecțioase a SJU Alba Iulia: ”Văd zilnic îngrijorarea din ochii pacienților”

Marcela Vîlcan, asistenta șefă a secției de Boli Infecțioase a Spitalului Județean de Urgență Alba Iulia a vorbit într-o nouă postare pe facebook despre noile dotări și condiții de care dispune secția și feedback-ul primit de la pacienții internați.

Aceasta menționează și câteva mărturii ale bolnavilor de COVID-19, îngrijorați pentru familiile lor în primul rând.

Redăm mai jos, postarea integrală:

”Secția Boli Infecțioase a Spitalului Județean de Urgență Alba Iulia are o față nouă, condițiile hoteliere fiind îmbunătățite (televizor și Wi-Fi în fiecare salon), dotarea fiecărui pat cu priză de oxigen aducând un plus în acordarea îngrijirilor medicale, pacienților noștri. Igienizarea întregii secții prin zugrăvirea pereților cu vopsea lavabilă antibacteriană a fost de asemenea necesară după montarea instalației de O2 și le mulțumim tuturor celor implicați pentru toate aceste investiții. Până la urmă este un pas înainte spre ceea ce ar trebui să numim atât de simplu: normalitate.

Feedback-ul pacienților este unul pozitiv vis-a-vis de aceste investiții și nu pot să nu le mulțumesc, în numele întregului personal, pentru faptul că păstrează ceea ce au găsit în „casa noastră”, astfel încât și cei care urmează după ei să beneficieze la rândul lor de toate acestea.

S-au înmulțit pacienții în ultima perioadă, lucru deloc îmbucurător, dar nu putem decât să mergem înainte, chiar dacă este, nu greu, ci foarte greu. Regretul meu rămâne acela că ar fi putut fi altfel, adică putea fi bine, chiar foarte bine dacă noi toți ne-am fi implicat, mai puțin sau mai mult în această perioadă, pentru că era la îndemâna fiecăruia dintre noi să o facem. Nici acum nu ar fi târziu, chiar dacă pentru unii dintre semenii noștri ar părea fără folos, pentru că ei nu vor mai putea vedea comportamentele noastre (sau poate că totuși, de-acolo, de Sus, le văd).

Văd zilnic îngrijorarea din ochii pacienților și nu neapărat pentru ei înșiși cât mai ales pentru cei dragi lor, pentru cei rămași acasă.

Povesteam astăzi cu unul dintre pacienți, care s-a arătat nerăbdător să se externeze, deoarece era îngrijorat pentru soția lui, care era acasă, însă se pare că prezintă simptomele bolii. Împreună cu ea sunt și cei 3 copii ai acestora, motiv pentru care el, pacientul nostru, se frământa pentru găsirea unei soluții, toți ai lor fiind în izolare.

Am cunoscut pacienți responsabili, care nu s-au cerut acasă pentru că :
” Fratele meu este negativ. Nu pot să îi transmit și lui boala. Rămân aici.”
sau
„Nu pot să o las pe mama singură. Rămân lângă ea, în spital. Vom pleca împreună atunci când vom fi bine.”
sau
„Doamne, trebuie să mă fac bine, pentru a putea dona plasmă pentru soțul meu, care este în stare gravă, pe ATI!”
Acesteia din urmă, Dumnezeu i-a ascultat rugămintea și ieri s-a externat vindecată însă pot doar să îmi închipui ce este în sufletul ei, așteptând să treacă cele 14 zile pentru a putea dona ,,viață” soțului ei. Și nu exagerez când spun ,,viață”.

Nu m-am gândit vreodată că vom trăi astfel de vremuri, vremuri grele în care mulți își pun semne de întrebare (o fi? n-o fi?), vremuri în care comunicarea corectă, eficientă și în timp real putea și poate fi încă soluția. Nu ne putem hazarda cu opinii neavizate, doar pentru că este democrație și avem drepturi și asta pentru că acestea fac atât de mult rău și când spun rău, mă gândesc de exemplu la pacientul cu care ieri dimineață am povestit, iar în dimineața aceasta am aflat că a pierdut lupta cu boala. Ieri, aflat împreună cu soția și cele două nepoțele care colorau frumos într-o carte de colorat, azi, în ceruri. Șocant. Nu pot să nu mă gândesc la fiica doamnei D, care m-a sunat plângând de grija mamei, pacientă confirmată cu infecție cu SARS COV 2, care împarte același salon cu fratele și mama ei, bătrână fiind, cu comorbidități.

Nu pot să nu mă gândesc la colegele și colegii mei. Cât vor mai rezista? Nu pot să nu mă gândesc la familia mea și la familiile lor. Cât ne vor mai suporta?

Încă pot scrie frumos cu toate că inima mea plânge și își strigă neputința și durerea în fața comportamentelor care duc la pierderea de vieți…

Fiți responsabili, căci doar așa vom mai avea o șansă!”, a scris Marcela Vîlcan pe facebook.

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---