Câte ceva despre sindicatul preoţilor

    Am fost adânc mişcat de articolul apărut în ziarul Unirea din data de 7 februarie 2012 “CEDO a hotărât că preoţii din România pot avea sindicat”. Sunt numai un simplu cetăţean în vârstă de 80 de ani, nu sunt cleric, nu critic şi nu demolez, dar mă alătur acelora ce construiesc. De aceea consider că înfiinţarea unui sindicat al preoţilor cu scopul de a proteja populaţia de noi taxe şi dări impuse de cererea de bani a marilor ierarhi este o construcţie spirituală nouă şi deosebit de necesară. Nu vorbeşte neputinţa şi răutatea acumulată în cei 80 de ani, ci vorbeşte amintirea foamei şi a suferinţelor îndurate prin anul 1950 în lagărele de pe cuprinsul Canalului Dunăre-Marea Neagră, alături de preoţi de toate gradele, ortodocşi şi greco-catolici, când împreună înălţam rugăciuni şi gânduri bune pentru viitor. Azi avem libertate, dar mă doare faptul că unii ierarhi pretind ca preoţii să cotizeze cu sume ce apasă asupra enoriaşilor, şi aşa greu încercaţi. În acelaşi timp mă bucură faptul că mai sunt preoţi, ce cred că un sindicat i-ar putea apăra de tăvălugul corupţiei ce face ravagii în clasa politică şi ameninţă clerul, ultima redută ce o mai avem.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a judecat drept atunci când a spus că preoţii români pot avea sindicat. Nu cunosc legile după care s-a orientat, dar probabil că a ţinut cont de legătura indisolubilă dintre poporul român şi creştinism. Poporul român este singurul popor din Europa care s-a născut creştin şi odată cu creştinismul. La noi creştinismul a pătruns nu prin creştinarea conducătorilor, ci prin soldaţii din legiunile lui Traian. La noi creştinismul a avut un caracter de masă, iar tradiţiile dacilor au îmbogăţit tradiţiile creştine. Amintesc aici obiceiul de a planta un pom la căpătâiul celor morţi, rezultând de aici verbul a pomeni, folosit foarte des în limbajul religios, precum şi obiceiul de a citi rugăciuni la căpătâiul celui ce trage să moară, amintind de spusa Mântuitorului de pe cruce “Pater, in manus tuas commende spiritum meum” (Părinte, în mâinile tale îmi dau sufletul), de aici rezultând substantivul comândare. Nu mai vorbim de mulţimea de cuvinte creştine de origine latină ce ne-au îmbogăţit limba.
CEDO a considerat că poporul român a cunoscut greutăţile începutului erei creştine, că a convieţuit cu multe popoare migratoare şi prin cuminţenia lui le-a atenuat pornirile sălbatice, de aceea astăzi nu trebuie să aibă asupra sa o ierarhie bisericească asupritoare, în timp ce tineretul său caută de lucru printre străini. De asemenea, faptul că Biserica Ortodoxă Română (BOR) contestă hotărârea CEDO şi nu recunoaşte sindicatul preoţilor mă bucură şi îl consider un fapt pozitiv, căci fără îndoială, hotărârea CEDO va fi un avertisment ce ne va îndemna să ne facem singuri lumină în casă. Ar fi păcat ca omul simplu să vadă o nedreptate în faptul că marii ierarhi deţin în prosperitate păduri, terenuri şi case, în timp ce toţi slujbaşii bisericii sunt plătiţi din banii contribuabililor. Aş vrea să nu fiu osândit pentru aceste gânduri, ci să-mi fie privite ca o dovadă de respect faţă de preot şi învăţător, oamenii cei mai neglijaţi dar cei mai necesari în munca de reconstrucţie şi supravieţuire. Avem mijloace de producţie nefolosite la capacitate, iar asta ar putea crea locuri de muncă şi beneficii materiale şi morale. Acestea sunt păşunile şi râurile mici. Păşunile trebuie modernizate, prin plantarea lor cu nuc şi păr tot la 10 metri distanţă unul de celălalt. Râurile mici, care altădată învârteau mori ţărăneşti, iar astăzi produc numai inundaţii, ar trebui să învârtă mici centrale hidroelectrice. În toate aceste probleme, preotul şi învăţătorul sunt factorul principal.                                  Ioan BIZĂU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI