Eu, tu, noi

    Cum nu am mai scris de ceva vreme, reluarea rubricii şi alegerea subiectului mi-au produs mai multe emoţii decât de obicei. Ca primă senzaţie, am simţit obligaţia atacării unuia dinte subiectele cotidiene fierbinţi, având un sentiment de inadecvare în cazul în care aş fi pus în discuţie teme aparent desuete, care nu-şi mai găsesc parcă locul în lumea modernă, rămânând apanajul idealiştilor mult prea visători. Voi risca însă abordarea unei astfel de teme, asupra căreia am fost forţată la reflecţie de relaţia mereu tumultoasă de amor dintre doi prieteni foarte apropiaţi, relaţie care e unul dintre subiectele predilecte şi inepuizabile, în grupul nostru, deja de ani buni. Confruntată cu o serie de dileme care ne-au fost supuse analizei, într-un fel spre jurizare, am încercat să-mi cristalizez gândurile. Să decantez, să articulez ce anume defineşte o relaţie adevărată de iubire, care-i sunt punctele cardinale, pilonii de susţinere în lipsa cărora s-ar prăbuşi ca un cort rămas fără beţe în bătaia vântului.
S-ar putea să nu fiu suficient de experimentată, să nu fi văzut suficient, să fi trăit prea puţin pentru a da verdicte. S-ar putea să existe alte modele funcţionale pe care eu să nu le înţeleg acum sau pe care poate nu le voi înţelege niciodată. Mă angajez să revin asupra subiectului dacă percepţia mea, evident strict personală, se va modifica în timp. Acum am însă tendinţa de a vorbi destul de categoric, de apăsat. Cred că într-un cuplu adevărat, într-o iubire adevărată, nu există decât „noi”. Cred că laitmotivul „noi suntem una” nu ar trebui să fie o utopie, un simplu clişeu. Cred că într-o iubire adevărată unitatea e miezul, esenţa, urmarea firească a împărtăşirii ei. Iar acest „noi” presupune abandonul total întru contopirea cu celălalt. Ceea ce nu ar trebui să fie resimţit ca un sacrificiu. Căci, dacă iubirea e împărtăşită, depozitarul nu va abuza de puterea sa, închizându-l pe celălalt într-o celulă, fie ea şi aurită, ci se va abandona lui, ca parte a aceluiaşi atom. Abandonându-te, nu te pierzi pe tine, doar te uneşti cu celălalt, devenind complet. Contopit cu celălalt devii cea mai bună dintre propriile tale variante existenţiale. Căci o astfel de iubire este purificatoare, creatoare, dătătoare de energie, generatoare de bunătate. Cred că „a fi una” nu numai că nu este o utopie, ci e condiţia însăşi a iubirii adevărate, având drept model iubirea divină.
Însă o astfel de unitate este pe cât de rară şi de preţioasă, pe atât de delicată, de sensibilă, de vulnerabilă. Iar distrugerea ei, de cele mai multe ori, ireversibilă. Când te-ai dezis de „noi”, când ieşi din „noi”, când îl laşi singur pe celălalt, comiţi un păcat de multe ori ireconciliabil cu iubirea. Pentru că unirea vine din încrederea absolută, esenţială pentru abandonarea în mâinile celuilalt. Iar când încrederea a fost distrusă, abandonul de sine nu mai este posibil. Iar unitatea s-a rupt pentru totdeauna şi „noi” devine „tu” şi „eu”. Doi străini.

Ioana ROMANA LAURENŢIU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI