Non, je ne regrette rien!

    Am asistat serile trecute la o scenă tensionată între doi prieteni apropiaţi. La o masă dintr-o cafenea din centrul vechi, pe fond de jazz, aveau o discuţie pe ton grav. Se priveau adânc, evident afectaţi de ceea ce se întâmpla între ei. Unul – glacial, mâhnit, afişând superioritatea pe care de obicei ţi-o conferă convingerea că, deşi situaţia e regretabilă, vina nu îţi aparţine în niciun fel – părea într-un soi de expectativă. Celălalt – resemnat în faţa destinului implacabil, spunându-şi parcă sieşi că unele lucruri nu se pot îndrepta. Câteva replici mi s-au întipărit prin dramatismul lor acut: „Eu ţin la prietenia noastră. Nu mă gândeam că se va încheia astfel. Dar dacă aşa simţi, dacă asta vrei, nu am ce să fac”, De cealaltă parte, o tăcere grea, cât o mie de cuvinte.
Ce se întâmplase de fapt? Povestea era subiectul predilect în grupul nostru de prieteni de vreo săptămână deja. Cei doi avuseseră o divergenţă aparent minoră, care a căpătat însă proporţii prin repetiţie, pe ideea picăturii care a umplut paharul. Cu alte cuvinte, o infracţiune în formă continuată. Miza acum erau scuzele. Pe care unul le aştepta nerăbdător, iar celălalt refuza îndârjit să le articuleze: „Între bărbaţi lucrurile nu se rezolvă aşa. Bărbaţii nu îşi cer scuze.”
Că e vorba de bărbaţi sau femei, unii oameni nu îşi cer scuze din principiu. Rădăcinile sau argumentaţia unui astfel de comportament rămân însă o taină pentru mine. Alţii, mai moderaţi sau pur şi simplu mai preocupaţi de imagine şi conştienţi că o astfel de poziţie n-ar da bine, îşi legitimează moral, inclusiv faţă de ei înşişi, incapacitatea exprimării regretului prin argumente raţionale înşelătoare de conştiinţă: „Nu am greşit cu nimic” sau, varianta mai soft, „Nu am făcut nimic intenţionat, nu are de ce să îmi pară rău.” Dacă până la urmă îşi cer scuze, de cele mai multe ori o fac a contre-coeur, cu aerul acordării unui favor, care goleşte de sens orice părere de rău afişată. Majoritatea rostim formal câteva cuvinte consacrate în exprimarea regretului, care duc cu gândul mai degrabă la show-uri gen „Iarta-mă!”, decât la esenţa vorbelor noastre. Nu le interiorizăm. Le servim automat, le rostim mecanic. Aşa se cade, aşa am fost educaţi şi, oricum, chiar un rapid calcul pragmatic ne-ar indica aceeaşi cale ca fiind cea mai eficientă pentru eliberarea imediată de senzaţia de disconfort cauzată de o situaţie (potenţial) conflictuală.
În realitate cred că, în special în relaţia cu prietenii, cu oamenii pe care îi iubim, stabilirea vinovăţiei ca în instanţă pierde din vedere esenţialul. O astfel de judecată îl pierde din vedere pe celălalt, lăsând accentul să cadă numai pe sine. Eu nu am greşit, eu nu am făcut nimic intenţionat, nu are de ce să îmi pară rău, nu am de ce să îmi cer scuze. Cred că de fapt ar trebui să conteze mult mai puţin cine are dreptate decât faptul că celălalt suferă cu adevărat. Cred că iubirea presupune în mod esenţial renunţarea la orgoliu, plasarea ta în plan secund, în favoarea celuilalt, interiorizarea regretului de a-l fi rănit, chiar dacă nu ai făcut-o intenţionat. Iar dacă există ceva pentru care merită să renunţi puţin la tine, atunci cu siguranţă prietenia este acel ceva. Şi, până la urmă, cel puţin în ochii mei, a-ţi cere iertare atunci când trebuie nu e un semn de slăbiciune, ci, dimpotrivă, o probă de forţă, o dovadă a nobleţei. Un semn de iubire.
P.S. Prietenii mei, din preambulul materialului, au făcut această dovadă, iar eu îmi cer iertare că i-am folosit drept subiect.

Ioana Romana LAURENŢIU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI