9 mai – Ziua Europei, a Independenţei României şi sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial

9 mai – Ziua Europei, a Independenţei României şi sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial

Ziua Europei, Ziua Independenţei proclamată în 1877 şi Victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial 1945 – sunt motivele de sărbătoare pentru poporul român, în ziua de 9 mai.

Proclamarea independentei statale la 9 mai 1877 nu a fost un act spontan ci o încununare a strădaniilor tot mai numeroase din acei ani, o aruncare peste bord a ultimei verigi a suzeranitatii otomane.

În acea zi memorabilă, Mihail Kogâlniceanu, declara în Parlamentul țării: ‘suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare’. Independența astfel proclamată trebuia consfințită și apărată pe câmpul de luptă spre a putea fi impusă forţelor militare turceşti și recunoscută apoi de puterile europene.

Al doilea eveniment se referă la ziua de 9 mai 1945, zi în care Aliaţii din cel de-al doilea război mondial au obținut victoria împotriva Germaniei naziste, punând astfel capăt celei mai pustiitoare conflagrații din istoria continentului european.

Cel de al treilea eveniment este ZIUA EUROPEI – ‘Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă. Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru menţinerea unor relaţii paşnice…. Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie’.

Fragment din textul propunerii prezentate de ministrul francez al afacerilor externe Robert Schuman, care a stat la baza creării Uniunii Europene de astăzi.

Ziua Europei

În fiecare an, la 9 mai, se serbează Ziua Uniunii Europene, pentru a marca istorica declaraţie de la 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman, prin care propunea un plan de colaborare economică între Franţa şi Germania, pentru eliminarea rivalităţilor seculare dintre cele două state.

Decizia a fost luată de Consiliul European de la Milano, în 1985.

Declaraţia Schuman a stat la baza amplului proces de construcţie a unei Europe unite. Statele Beneluxului şi Italia s-au alăturat Franţei şi Germaniei şi, la 18 aprilie 1951, a fost semnat Tratatul de la Paris, care instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) între Germania, Franţa, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda. Aceste state au semnat, la 25 martie 1957, Tratatele de la Roma, care instituiau Comunitatea Economică Europeană (CEE).

Pe parcurs, procesul de integrare economică a fost acompaniat de procesul de integrare politică a statelor membre.

Ulterior, la acest complex proiect de construcţie europeană s-au alăturat Irlanda, Marea Britanie şi Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986), Suedia, Austria şi Finlanda (1995), iar la 1 mai 2004, noi zece state: Cehia, Ciprul, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Slovenia, Polonia şi Ungaria şi la 1 ianuarie 2007 Bulgaria şi România, şi ulterior Croaţia.

Printre evenimentele de diplomaţie publică şi culturală care au loc cu acest prilej se numără manifestările comune organizate sub egida preşedinţiei Uniunii Europene: mese rotunde, expoziţii de carte şi fotografii, proiecţii de filme artistice şi documentare, distribuirea de materiale promoţionale despre ţările europene. Acţiunile dedicate sărbătoririi acestei Zile europene continuă pe tot parcursul lunii mai.

Ziua Uniunii Europene nu înseamnă numai data de naştere a proiectului european, ci şi o zi a bucuriei de a fi împreună, o zi a voinţei de solidaritate, o zi a marii comunităţi din care fac parte toţi cetăţenii UE. Poate fi definită, astfel, ca ziua cetăţenilor unei ‘Europe Unite’, care s-a construit de-a lungul deceniilor ca o unitate în diversitate.

9 mai referat – zi cu triplă semnificaţie pentru poporul român 

Ziua de 9 mai are pentru poporului român o triplă semnificaţie. Pe lângă Ziua Independenţei proclamată în 1877, românii sărbătoresc Victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial la 9 mai 1945, dar şi Ziua Europei.

În evoluţia multimilenară a poporului român, evenimentele de la 9 mai 1877 şi 9 mai 1945, precum şi Ziua Europei se înscriu ca momente glorioase ale luptei românilor pentru libertate, unitate şi independenţă. Sărbătorirea zilei de 9 mai este pentru poporul nostru un prilej de îndreptare a gândurilor pline de recunoştinţă către generaţiile de luptători şi eroi pentru dreptate socială, libertate, unitate şi independenţă.

9 Mai 1877 – moment de cotitură în istoria poporului român

Apărarea independenţei şi a libertăţii patriei a reprezentat din totdeauna o valoare supremă pentru poporul nostru. Pentru aceasta, înaintaşii noştri au purtat grele bătălii începând din epoca veche, continuând cu epoca medie, modernă şi contemporană, împotriva năvălitorilor străini, a regatelor şi imperiilor vremii. Inaugurând epoca modernă, secolul revoluţiilor (1784-1878) a descătuşat energiile poporului român, asigurând depăşirea tuturor obstacolelor ridicate de cercurile ultraconservatoare externe. Înaintând pe calea deschisă de răscoalele şi revoluţiile din 1784, 1821, 1848-1849, naţiunea română a realizat, prin actul energic din ianuarie 1859, Unirea Moldovei cu Muntenia şi a pus bazele statului său modern- România- sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Urmărind cu atenţie ridicarea la luptă a popoarelor balcanice: Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria, împotriva Imperiului Otoman, dorinţele de revanşă ale Rusiei ţariste, reprezentanţi ai guvernului României au avut o întrevedere cu  reprezentanţi ai guvernului Rusiei ţariste, la data de 29 septembrie/11octombrie 1876, la Livadia în Crimeea. Partea română a acceptat, în principiu, trecerea armatei ruse prin teritoriul României (pe baza unei convenţii care s-a semnat în 1877) în cazul unui război ruso-turc.

Al doilea pas s-a făcut la data de 4/16 aprilie 1877, prin semnarea la Bucureşti a Convenţiei româno-ruse, prin care se accepta trecerea pe teritoriul României a armatei ruse spre Balcani. Cu acest prilej,  Guvernul Rusiei se angaja să apere integritatea teritorială a ţării noastre şi să respecte drepturile şi rânduielele politice ale Statului Român.

Guvernul României a declarat mobilizarea generală, la data de 6/18 aprilie 1877,  aducând sub arme 120.000 de oameni, dintre care 58.700 făceau parte din armata de operativă. Conform înţelegerii, Trupele române au ocupat poziţii de apărare pe Dunăre. La data de 10/22 aprilie 1877 s-au întrerupt relaţiile diplomatice dintre România şi Turcia. În ziua de 11/23 aprilie 1877, armata Rusiei a trecut frontiera României. În ziua de 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei. Armata turcă aripostat la 21 aprilie/3 mai, bombardând cu artileria oraşul Brăila, iar la 26 aprilie/8 mai localităţile Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi. În aceeaşi zi, artileria română a răspuns bombardamentului turc bombardând fortăreaţa Vidin.

În zilele de 28/29 aprilie-10/11mai, Parlamentul României a adoptat o moţiune prin care s-a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. După numeroase iniţiative economice, diplomatice şi de apărare, menite a consolida statul modern, Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor a proclamat la data de 9 mai 1877, printr-un act legitim de voinţă şi autodeterminare naţională, independenţa de stat a României, de la care se împlinesc anul acesta 134 de ani. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, interpelat de deputatul Nicolae Merfe, a declarat în faţa adunării: “Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă”. O interpelare asemănătoare a venit şi de la Senat, în ziua de 10 mai din partea senatorului Alexandru Orăscu, la care Mihail Kogălniceanu a dat un răspuns asemănător celui de la Cameră: „Declarăm dar, că de aici încolo ne aşteptăm la o viaţă independentă, la o viaţă de sine stătătoare…”

Proclamarea independenţei a fost salutată cu entuziasm de toţi locuitorii ţării şi de românii din provinciile istorice aflate încă sub dominaţie străină. Adeziunea largă, de masă, la actul din 9 mai 1877, care însemna realizarea unuia dintre idealurile fundamentale urmărite prin secole de înaintaşi, a stat la temelia sprijinului neprecupeţit acordat de întreaga noastră naţiune oştirii române, angajate în războiul menit să consacre independenţa deplină a ţării. Din prima, până în ultima zi a confruntărilor, populaţia a contribuit masiv, prin ofrande în bani, alimente, obiecte de îmbrăcăminte, medicamente, furaje şi alte bunuri, la înzestrarea, echiparea şi întreţinerea unităţilor operaţionale. Numeroşi locuitori s-au oferit să participe, ca voluntari, la marile bătălii desfăşurate în sudul Dunării. Toate aceste aspecte au conferit, de la început, războiului din 1877-1878 un caracter popular şi naţional, asigurând oştirii, pe lângă sprijinul material, un însufleţitor suport moral.

După insuccesele armatei ruse, în cele două bătălii de la Plevna, din datele de 8 şi 18 iulie 1877, Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor ruseşti, a adresat o telegramă principelui Carol I, care se afla la Poiana Marele, judeţul Dolj (la Cartierul General al Armatei Române) cerându-i cu insistenţă să treacă armata română peste Dunăre, în Bulgaria. La data de 19/31 iulie 1877, primele unităţi ale armatei române au trecut Dunărea şi au luat în primire podul de vase de la Zimnicea-Şiştov. În ziua de 10/22 august 1877, unităţi ale armatei române din Divizia a 4-a au primit “botezul focului” în faţa Plevnei. La data de 27 august/8 septembrie 1877, s-a desfăşurat primul atac românesc al Regimentului 13 Dorobanţi Vaslui/Iaşi, în direcţia redutei Griviţa din sistemul de apărare a Plevnei, cucerindu-se o poziţie întărită în faţa redutei.

În ziua de 30 august/11 septembrie 1877 (ziua onomastică al ţarului Rusiei,Alexandru), s-a desfăşurat a treia bătălie de la Plevna, una din cele mai mari bătălii ale războiului. După o eroică încleştare, trupele române au ocupat puternica redută Griviţa 1. Au căzut în luptă aproape 800 de soldaţi, în frunte cu bravii ofiţeri, maiorul Gheorghe Şonţu, căpitan Valter Mărăcineanu şi alţi ofiţeri.. Nereuşindu-se să se ocupe cetatea Plevna, se hotărăşte prelungirea asediului ei şi se scoate din luptă cetatea Rahova în zilele de 7/19 noiembrie-9/21 noiembrie 1877, remarcându-se în lupte ostaşii din Detaşamentul Slăniceanu. Dintre ofiţerii căzuţi în lupte reţinem pe maiorii C. Ene şi Dimitrie Giurăscu. În ziua de 28 noiembrie/10 decembrie 1877, trupele române au cucerit puternicele redute de la Opanez, obligând pe generalul Osman-paşa să capituleze cu cei 45.000 de ostaşi turci.

De la data de 1 decembrie 1877, trupele române s-au îndreptat spre cetatea medievală Vidin, cucerind rând pe rând avanposturile sale Smârdan, Tatargic, Inova, Novoselce, Belogradcic şi apoi Vidinul. În ziua de 23 ianuarie/4 februarie 1878 s-a semnat armistiţiul în războiul ruso-româno-turc. Tratatul de pace ruso-turc, din 19 februarie/3 martie 1878, de la San Ştefano, stipula recunoaşterea independenţei României, alături de cea a Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia Bulgariei. Dobrogea era cedată Rusiei, care-şi rezerva dreptul s-o schimbe “cu partea Basarabiei cedată României prin Tratatul de pace de la Paris la 1856, după războiul rus şi coaliţia europeană din 1853-1856 ”. În perioada 1 iunie/1 iulie 1878 s-a desfăşurat Congresul internaţional de la Berlin: s-a recunoscut independenţa de stat a României şi drepturile ei asupra Dobrogei, teritoriu străvechi românesc, iar judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856) au fost încorporate din nou în Imperiul ţarist.

Armata Română a pierdut pe teritoriul Bulgariei 10.000 de oameni, care au semnat cu viaţa lor actul independenţei de stat a României. În ziua de 8/20 octombrie 1878, armata română victorioasă şi-a făcut intrarea triumfală în Bucureşti pe Podul Mogoşoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei. În formaţia de defilare s-au aflat şi ostaşii prahoveni din Batalionul 2 Vânători (Infanterie), Regimentul 7 Dorobanţi Prahova/Dâmboviţa şi Regimentul 4 Călăraşi.

Moment de cotitură în istoria poporului român, proclamarea independenţei, consacrată pe câmpurile de bătălie şi apoi recunoscută pe plan internaţional a deschis perspective favorabile dezvoltării în ritm susţinut a societăţii româneşti. Cucerirea independenţei a pregătit condiţiile pentru reîntregirea ţării, prin marele act istoric al Marii Uniri din anul 1918.

9 mai 1945 – încheierea celui de al doilea război mondial în Europa 

Către sfârşitul primei decade a lunii mai 1945, sutelor de mii de combatanţi din armatele  participante la bătălia pentru înfrângerea fascismului german, aflaţi în primele linii în Podişul Boemiei, pe Elba, în zonele Linz sau Graz, din zonele muntoase ale Austriei, le-a fost dat, în sfârşit, să trăiască momente înălţătoare prin liniştea lor bruscă, ieşită parcă din obişnuinţa omenească. În noaptea de 8 spre 9 mai, la ora 2.00, în cartierul berlinez Karlshorst, căpeteniile celui de-al treilea Reich au semnat actul capitulării necondiţionate în faţa reprezentanţilor principalelor puteri aliate. În mod oficial, cel de-al doilea război mondial în Europa luase sfârşit prin strălucita victorie a Naţiunilor Unite asupra Germaniei naziste. Pe cea mai mare parte a frontului au amuţit tunurile şi mitralierele, încetând exploziile infernale. Doar în sectoarele în care acţionau trupele sovietice şi române, în Podişul Boemiei, luptele au mai durat câteva zile, până la 12 mai, datorită refuzului de a depune armele, de către o gruparea germană din această zonă.

Marea victorie asupra fascismului din mai 1945, a găsit armata română în prima linie, alături de celelalte forţe ale coaliţiei antihitleriste. Prin mobilizarea întregului său potenţial material şi uman, prin jertfele date pe câmpurile de luptă, poporul român şi-a înscris numele la loc de cinste, în cronica războiului, el aducându-şi o contribuţie de preţ la salvarea civilizaţiei umane, grav ameninţate de puterea nazistă. Prin mutarea, aproape instantanee, cu câteva sute de km. a frontului până către graniţele Bulgariei, Iugoslaviei şi Ungariei, Înaltul Comandament al Wehrmachtului s-a văzut nevoit să abandoneze spaţiul balcanic, Germania fiind ameninţată direct şi dinspre sud-est. Ostaşii români s-au bătut apoi cu îndârjire, în cooperare cu trupele sovietice din compunerea Fronturilor 2 şi 3 Ucrainean, pentru desăvârşirea eliberării teritoriului naţional de sub ocupaţia horthysto-hitleristă şi mai departe pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, până la victoria finală. Suma totală a efectivelor române participante în luptele pentru înfrângerea fascismului a depăşit 540.000 de oameni, iar tributul de sânge plătit de cele două armate române (Armata 1-a şi Armata 4-a), care s-au găsit aproape tot timpul în ofensivă, mărind de regulă pierderile, s-a ridicat la aproape 170.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Ostaşii noştri s-au bătut cu trupele hitleriste şi horthyste timp de 260 de zile (din august 1944 până în mai 1945), au luat pieptiş 20 de masive muntoase mai importante, au forţat 12 cursuri de ape, au eliberat mai mult de 8717 localităţi şi alte puncte populate din România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, dintre care 53 oraşe. Trupele române combatante au distrus sau capturat însemnate cantităţi de muniţii, armament, tehnică de luptă, au capturat 120.000 de prizonieri şi circa 20.000 de militari ucişi în luptă. În total, Armata română a scos din luptă valoarea a 14 divizii germane şi ungare, din acea vreme. Faptele de arme, de cutezanţă, eroism şi pricepere ostăşească săvârşite de militarii români pe frontul antihitlerist au fost evidenţiate în numeroasele ordine de zi pe care le-au dat ministrul de război, comandanţii de armate, de corpuri de armată şi de divizii în timpul războiului.

Demn de subliniat este şi faptul că participarea României la înfrângerea inamicului s-a sprijinit exclusiv pe resursele economice şi financiare ale ţării noastre, fapt aproape singular în rândurile statelor mijlocii şi mici, componente ale coaliţiei antihitleriste. Întreaga armată română care a acţionat pe frontul antifascist a fost înzestrată şi aprovizionată prin eforturile poporului român, cheltuielile economico-financiare ale statului român în perioada războiului antihitlerist trecând cu mult peste un miliard de dolari (valută a anului 1938).

Acţiunea militară a României desfăşurată în cadrul coaliţiei antihitleriste a adus şi importante beneficii strategice şi operativ tactice, grăbind victoria asupra armatei naziste. Comparativ cu aportul altor state ale Naţiunilor Unite participante la război, contribuţia României la obţinerea marii biruinţe de la 9 mai 1945 se situează la un loc de frunte, pe care l-au definit ca atare personalităţi politice şi militare din ţările aliate.

Cu toate acestea, statutul internaţional al României la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a fost fixat practic (nedrept), prin aşa-zisa Convenţie de armistiţiu semnată la Moscova la 12 septembrie 1944 şi „înţelegerile” convenite în capitala sovietică, în octombrie acelaşi an, între I.V.Stalin şi W. Churchill privind delimitarea sferelor de influenţă în Europa centrală, de est şi de sud. La Paris, în pofida aportului ei considerabil- militar, economic şi uman- la marea victorie aliată din mai 1945, România a fost tratată ca un stat învins, clauzele teritoriale, politice, economice şi militare fiind oneroase. Tratatul de pace cu România, semnat la 10 februarie 1947, nu a recunoscut cobeligeranţa ţării noastre din anii 1944-1945, fapt ce a constituit o mare nedreptate săvârşită faţă de poporul român. Omagierea ostaşilor care şi-au dat viaţa pentru înfrângerea fascismului, trezeşte cele mai alese sentimente în rândurile oştirii şi a populaţiei civile, care iartă, dar nu uită jertfele bunicilor şi părinţilor noştri pentru apărarea pământului strămoşesc.

9 mai – Ziua Europei

După încheierea celui de al doilea război mondial o seamă de personalităţi ale vieţii politice europene au fost preocupate de crearea unor instituţii pentru apărarea păcii şi prevenirea unor noi războaie. În anul 1950, din iniţiativa lui Jean Monett şi a lui Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei, s-au pus bazele colaborării cu cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer, în spiritul înţelegerii şi al bunei colaborări între Franţa şi Germania şi cu celelalte popoare europene.

Anul 1957 a constituit alt punct de referinţă pentru colaborarea politică, economică şi culturală între Franţa, Germania, Italia, Belgia şi Luxemburg, în baza înţelegerii de la Bruxelles. În anul 1968 numărul statelor membre ale Uniunii Europene au crescut la 15, iar în anul 2004 la 25 state, conform summit-ului de la Mastrich.

România a aderat la principiile Uniunii Europene în anul 1995, iar la 25 aprilie 2005 statele membre i-au confirmat adeziunea, fiind primită, împreună cu Bulgaria, în ianuarie 2007, în Uniunea Europeană, numărul statelor Uniunii Europene crescând la 27, iar ulterior la 28, după aderarea Croației.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI