O nouă provocare literară lansată de către ambasador George Cristian Maior: „Machiavelli. o biografie”, de Miles J. Unger

Machiavelli. Un nume care avea să treacă testul timpului. Recunoscut de-a lungul istoriei drept una dintre figurile cu adevărat remarcabile, în cei aproape cinci sute de ani de la dispariţia sa, Machiavelli a fost în general distribuit în rol negativ. În anul 1559 s-a numărat printre primii autori incluşi în Indexul papal al cărţilor interzise, fiind considerat „întru totul lipsit de religie şi un dispreţuitor al acesteia”, aspect ce semnifică o dovadă indirectă asupra popularităţii de care se bucura.
Pentru o documentare amplă asupra celui care a adus un aer modern în lumea politicii, vă supun spre lectură un nou volum: „Machiavelli. O biografie”, scris de Miles J. Unger şi care continuă seria de biografii îngrijite de către domnul ambasador George Cristian Maior: „Bismark: O viaţă” şi „Eminenţa sa. Cardinalul Richelieu şi ascensiunea Franţei”, personalităţi care au marcat marea politică internaţională. În contextul promovării culturii politice în România, recent apărută la New York, în anul 2011, cartea a fost în scurt timp tradusă în limba română. Aşa cum rezultă şi din prefaţa biografiei, „Superpolitica”, aceasta aduce o perspectivă pozitivă asupra rolului benefic pe care Niccolò Machiavelli l-a avut în crearea unor mecanisme şi a unui cadru de referinţă în politica internaţională. Revoluţia intelectuală şi teoretică a acestuia a reprezentat o distanţare faţă de tradiţiile şi viziunile religioase, metafizice, abstracte asupra politicii de ev mediu timpuriu, precum şi o îndepărtare radicală de tradiţia intelectuală antică asupra filosofiei politicii, întâlnită la Platon şi Aristotel.
„Machiavelli. O biografie” este însăşi concepţia lui Machiavelli asupra a ceea ce înseamnă arta şi ştiinţa exerciţiului concret al politicii. Cartea este o pledoarie pro-realism şi  raţionalitate, accentuând faptul că adevăraţii oameni de stat trebuie să aleagă salvarea cetăţii înaintea salvării sufletului.
În această lucrare, autorul excelează tocmai prin faptul că, spre deosebire de alţi biografi şi comentatori, transformă personajul într-unul accesibil şi atrăgător. În această carte, autorul vine cu o nouă viziune, trecând dincolo de personaj. Niccolò, portretizat în general drept un model care tinde spre perfecţiune, întotdeauna în umbră, gata oricând să şoptească sfaturi maliţioase factorilor de decizie din stat, este acum privit din altă perspectivă, mult mai realistă. Aşa cum constată autorul, Machiavelli nu era atât de machiavelic pe cât părea. Deşi patriotismul lui a rămas neatins, concepţia sa despre ţară a căpătat alte proporţii în timp. A fost loial Florenţei natale, cuprinzând apoi întreaga Italie, după cum reiese din lucrarea sa, „Principele”.
Dincolo de stereotipurile şi prejudecăţile consacrate, numele funcţionarului florentin devenind adjectiv cu conotaţii negative: cinic, oportunist, mincinos, corupt, viclean, ipocrit sau imoral, Machiavelli este, înainte de toate, un om pragmatic, punând accent pe lumea reală, pe societate şi pe individ. Mari politicieni au făcut apel la metodele lui, pentru a-şi consolida puterea de-a lungul timpului. Cu toate că nu florentinul a consacrat conceptul de raţiune de stat, ideologie care a stat la baza carierelor politice ale unor oameni de stat începând de la Richelieu până la Kissinger, această noţiune a fost articulată pentru prima dată de către cancelarul florentin.
George Maior accentuează, prin această lucrare, istoria evenimentelor care au modelat Florenţa şi care, în mare parte au fost influenţate de către Machiavelli. Marele merit al acestui volum este acela că reprezintă mai mult decât o simplă biografie. Lucrarea lui Unger începe în anul 1513, un an de cumpănă, necesar a fi marcat pentru a-l înţelege pe Niccolò, omul şi gânditorul, făcând cu abilitate apel la perioadele de încarcerare, alienare, intelectualism, satirism, patriotism, ateism, izolare, republicanism şi la abilitatea lui Machiavelli de a se confrunta cu eşecul. Cartea este alcătuită din 15 capitole, debutând cu un prolog care înlesneşte parcurgerea cronologică a vieţii funcţionarului florentin şi descriind momentul arestării şi întemniţării lui, după paisprezece ani în care îşi servise cu devotament ţara. Eliberat fiind, din lipsă de probe care să-l învinovăţească pentru participarea la complotul de răsturnare a regimului, i s-a interzis apoi să mai ocupe funcţii  guvernamentale. Cu toate acestea, în iarna anului 1513 a început să lucreze la un proiect pentru a intra în graţiile noilor conducători ai Florenţei – familia de Medici şi acoliţii lor. Machiavelli este astfel prezentat drept mic funcţionar prins în tumultul geopolitic al secolului al XVI-lea, pe de o parte, precum şi drept mare gânditor care a adus un curent modern în domeniul politicii, pe de altă parte.
Născut într-o familie cu origini nobiliare, însă cu puţine resurse financiare, Machiavelli a crescut în mica şi independenta republică a Florenţei, în timp de pace şi prosperitate, pe vremea familiei de Medici, a pictorilor Sandro Botticelli şi Leonardo da Vinci, devotându-şi timpul liber lecturii, jocurilor de noroc şi petrecerilor. După cum însuşi Machiavelli declara într-o scrisoare către Franco Vettori, din 1513, deoarece s-a născut sărac, a învăţat de la început să îşi refuze un lucru decât să se bucure de el. Ambiţios din fire, la vârsta de 29 de ani a devenit cancelar secund, însărcinat cu activitate diplomatică şi corespondenţă de stat timp de 14 ani. În lipsa unor posibilităţi de a-şi întreţine familia, Machiavelli a început să scrie despre secretele politicii, pe baza propriilor observaţii din timpul serviciului guvernamental. Astfel, spera ca „Principele” să îi aducă un nou loc de muncă în guvern. În schimb, cartea îl lansează în istorie politică şi literară.
Niccolò, deşi suferea din cauza sărăciei, nu l-a învinovăţit niciodată pe tatăl său. Ambii erau “plămădiţi din acelaşi aluat”, uşor iresponsabili, cu un aer de savanţi distraţi, preocupaţi de idei măreţe, ignorând detaliile vieţii cotidiene, fapt ce a dus de multe ori la acumularea de datorii;  în schimb, ţineau la onoarea familiei. Ceea ce îl deosebea pe Machiavelli de tatăl său era devotamentul pentru serviciul public, provenit probabil „dintr-o nevoie subconştientă de a compensa eşecul politic şi financiar al tatălui său”. Totodată, pasiunea sa pentru politică avea la bază necesităţi de ordin psihologic, ca urmare a faptului că „tatăl său a fost o figură oarecum patetică în ochii semenilor săi”.
Machiavelli a ajuns la maturitate într-una din cele mai liniştite perioade din istoria turbulentă a Florenţei. Până la această vârstă nu se remarcase în rândul cetăţenilor. Mare parte a timpului o petrecea  studiind. Avea o personalitate dificilă, fapt ce l-a împiedicat să acceadă întotdeauna la funcţiile dorite. Cu toate acestea, deborda de ambiţie.
Cariera lui Machiavelli are un caracter pasiv, fiind înclinat să asiste, în calitate de observator, în loc să se implice în conflicte, mai ales în situaţiile în care rezultatul era incert. Machiavelli însă nu s-a limitat la activităţi interne, preocupându-se şi de afaceri externe şi diplomatice, rolul său fiind de consultant pentru implementarea diferitelor strategii. După ce Florenţa a pierdut Pisa şi alte state pe care familia de Medici „le-a dat francezilor”, Toscana fiind în „dezordine” şi după moartea lui Savanarola – călugărul care a condus oraşul Florenţa timp de şase ani – Niccolò Machiavelli fost numit în funcţia de al doilea cancelar al Republicii, la Palatul Senioriei, deţinând astfel o funcţie importantă în serviciul public, aflându-se acum în slujba unui guvern care încerca să-şi redobândească echilibrul. Acesta reprezintă începutul carierei sale de funcţionar, care a stat la baza filosofiei sale politice. Un principiu fundamental al filosofiei lui Machiavelli era acela că succesul, mai ales în ceea ce priveşte politica, depinde de capacitatea de adaptare a individului. Aceasta este a doua oară când Machiavelli încerca să obţină o slujbă guvernamentală, prima dată eşuând în timp ce apropiaţi ai lui Savanarola se aflau la putere, Niccolò nefiind în graţiile acestora.
Gândirea şi cariera sa au fost influenţate de război şi de situaţia incertă a Italiei de după invazia franceză, care avut loc cu patru ani înainte să dobândească funcţia de cancelar. După un an de la angajare, funcţionarul florentin proiecta deja transformarea radicală a strategiei de război.  În timp ce se afla în tabăra franceză de lângă Arezzo, în calitate de reprezentant al  Consiliului de Război al Celor Zece, Machiavelli a demonstrat, prin rapoartele trimise zilnic, o tot mai profundă înţelegere a politicii de putere.  Deşi sesizase defectele lui Valentino, Machiavelli îl considera întruchiparea puterii de care ducea lipsă conducerea statului. Principele era prototipul tiranului nemilos al cărui curaj şi a cărui viziune urmau să îi redea Italiei locul cuvenit printre celelalte state.
În toamna anului 1520, în timp ce se afla la curtea lui Cesare Borgia, Machiavelli l-a cunoscut pe  Leonardo, născut în Vinci, arhitect militar al lui Valentino. El era conştient că faima unor artişti precum Leonardo sau Michelangelo ar putea reabilita numele oraşului în momente în care forţele armate aveau efecte contrare. Arta reprezenta o unealtă de propagandă, iar Machiavelli înţelegea şi ţinea mult la acest aspect. Patriot dedicat şi mândru de trecutul de independenţă al oraşului, Machiavelli a înţeles faptul că Florenţa nu va mai ajunge din nou la gloria de odinioară decât dacă reînvie vechea tradiţie a armatelor formate din cetăţeni. Eforturile lui Machiavelli de a înfiinţa o miliţie civilă au întâmpinat o rezistenţă puternică. Deşi nu avea pregătire militară oficială, zelul său pentru cauză şi lipsa de îngăduinţă pentru colegii săi care făceau lucrurile pe jumătate dădeau de înţeles că era din ce în ce mai implicat în operaţiunile militare zilnice. Răbdarea şi tactul erau două calităţi pe care lui Niccolò îi venea greu să le folosească dacă asta însemna să tolereze neghiobi şi leneşi. Momentul cuceririi oraşului Pisa a reprezentat apogeul carierei lui Machiavelli. În timp ce Spania şi Franţa rivalizau pentru supremaţie în peninsulă, sarcina de a pregăti apărarea i-a revenit încă o dată lui Machiavelli. Pe măsură ce forţele spaniole, însoţite de fraţii de Medici, se apropiau de graniţele Toscanei, în august 1512, Florenţa avea motive să spere că încă mai poate evita dezastrul. Atmosfera din oraş era aproape una de panică generalizată.
Pe lângă cinism, Machiavelli dădea dovadă de naivitate, presupunând că o părere sinceră ar trebui să fie bine receptată, în aceeaşi manieră în care a fost prezentată. Ca urmare a prezenţei numelui său pe o listă cu suspecţi care colaboraseră cu fostul regim, acesta a fost arestat şi ţinut pentru douăzeci şi două de zile în întuneric şi frig, fiind deseori târât în camera de tortură, unde nu a mărturisit niciodată nimic. Odată cu decesul papei Iulius, Giuliano de Medici, în euforia momentului a ordonat amnistierea în masă a deţinuţilor.
Ca urmare a eşecului profesional, a devenit apoi scriitor şi filosof. Presiuni de ordin psihologic, economic şi profesional l-au măcinat în lunile post-încarcerare. În mare parte, operele lui Machiavelli, pornind de la „Principele” şi terminând cu „Arta războiului” abordează temele militare, autorul opinând că „nu avea nici un sens să dezbată pe tema celei mai bune forme de guvernământ, atâta timp cât statul nu era capabil să se apere”.  Niccolò s-a înscris în teoria politicii care ar putea fi denumită  „cuibul de viespi” şi care spune că, atunci când trebuie să deranjezi stupul, trebuie să te asiguri că viespile nu îţi mai pot face rău.
Cu toate că „Principele” este considerat un manual al despotului, punctele de vedere ale lui Machiavelli sunt mult mai defavorabile conducerii despotice decât cele ale predecesorilor săi.  De asemenea, în „Principele”, acesta scria: „pe oameni trebuie să îi iei cu binele sau să-i distrugi cu totul, fiindcă ei se răzbună pentru un rău uşor care le-a fost pricinuit, dar nu se pot răzbuna în schimb pentru ceva grav”, funcţionarul detestând calea de mijloc. Era dispus să accepte vărsarea de sânge dacă prin aceasta se asigura ordine în stat, însă şi mai mult îi aprecia pe aceia care reuşeau să asigure ordinea prin metode mai subtile. Machiavelli insistă că trebuie să privim lumea aşa cum este şi nu cum ne-am dori să fie. De multe ori, din cauza personalităţii sale persiflante şi-a fost cel mai mare duşman. Ar fi lucrat  poate şi cu mai mult entuziasm decât o făcea, dacă i s-ar fi acordat mai multă autoritate, însă ducele îl mustra adeseori din cauza guvernului pe care îl conducea. Nu a ţinut ascunsă pasiunea pentru femei uşoare, fapt ce l-a expus la calomnii din partea rivalilor politici, care, când nu mai aveau argumente, răspândeau poveşti sordide despre viaţa lui personală. Ulterior căsătoriei cu Marietta Corsini, Machiavelli urca pe scara socială, fiind bine văzut în eşaloanele superioare ale guvernului. Căsătoria în Florenţa era în fapt o înţelegere economică între două familii. Ceea ce i-a pătat reputaţia nu a fost lipsa de onestitate, ci excesul de sinceritate de care a dat dovadă. Machiavelli a fost un republican devotat, care şi-a condamnat compatrioţii pentru egoismul dovedit faţă de ţară. Dacă am putea spune că a acesta a avut o anumită înclinaţie politică, aceasta era în favoarea ordinii şi nu a haosului.
Prin intermediul acestei lucrări, Unger ne deschide apetitul şi pentru alte opere ale autorului florentin, printre care se numără „Mătrăguna” şi “Clizia”. Lucrarea „Machiavelli. O biografie”, foarte bine punctată din noianul de scrieri despre celebrul birocrat florentin, alături de prefaţa domnului Maior, „Superpolitica”, întregeşte triada Bismark – Richelieu – Machiavelli, toate cele trei opere concretizându-se în adevărate modele pentru politicienii din prezent, generând întrebări, totodată motive de analiză şi introspecţie asupra propriilor activităţi. Analizaţi în lumina reflectoarelor, prezentaţi cu plusuri, dar şi cu minusuri, Machiavelli, Bismark şi Richelieu rămân adevăraţi piloni ai relaţiilor internaţionale
de-a lungul istoriei, motiv pentru care apreciem iniţiativa de traducere a acestora.

Corina SINDIE

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI