15 ianuarie – 170 de ani de la nașterea „Luceafărului poeziei româneşti”, Mihai Eminescu

170 de ani de la nașterea „Luceafărului poeziei româneşti”, Mihai Eminescu

Unul dintre cele mai de seamă genii pe care le-a putut oferi această țară, a fost, fără îndoială, marele geniu Mihai Eminescu.

Poetul, prozatorul și jurnalistul român, Mihai Eminescu, născut Mihail Eminovici, a fost geniul care a tradus știința în limba poeziei. Nu degeaba este venerat, în Panteonul culturii noastre naționale, unde i-am acordat rangul de „Luceafărul poeziei româneşti”.

ELIT

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, fiind al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Anii copilăriei îl regăsesc la Botoşani şi Ipoteşti, unde are parte de libertate totală în mijlocul naturii, probabil acesta fiind și faptul pentru care, o bună parte din operele sale le dedică „Mamei natură”.

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi și termină clasa a IV-a, fiind al cincilea elevi din cei 82 de colegi. După terminarea claselor primare, face două clase de gimnaziu și părăseşte şcoala în 1863. Re vine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866.

Mihail David - 2020

În același an, Mihai Eminescu, a avut primele manifestări literare, debutând cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, dedicată profesorului de limba română, care murise în luna ianuarie a anului 1886. Poezia sa, apărută în broșura „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti”, a fost semnată Mihai Eminovici.

La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan a fost cel care i-a schimbat numele în Mihai Eminescu, care a fost adoptat apoi de poet şi ulterior şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă cinci poezii.

Citește și: Mihai Eminescu data naşterii • Mihai Eminescu biografie pe scurt • Mihai Eminescu opere, cărți, poezi • Mihai Eminescu scurt referat

Timp de trei ani, din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul.

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 – 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.

A vrut să-şi continue studiile, dar nu și-a dus la capăt proiectul. Ajunge sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale. Eminescu continuă să publice în „Familia”, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris și face traduceri din germană.

A vrut să-şi continue studiile, dar nu și-a dus la capăt proiectul. Ajunge sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, unchiul din partea tatălui a lui Ion Luca Caragiale. Și pe acesta din urmă ajunge să-l cunoască, în cele din urmă, după ce ajunge la Teatrul Naţional.

Eminescu continuă să publice în „Familia”, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris și face traduceri din germană. În perioada 1869 – 1872 este student la Viena. Acolo urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei.

Se implică în rândul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici, o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle și începe colaborarea la „Convorbiri Literare”. Tot în această perioadă debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Eminescu, pribeag până atunci, se împacă cu familia, după ce tatăl său îi promite sprijin pentru a urma cursuri universitare la Viena, iar la 2 octombrie, se înscrie la Facultatea de filosofie ca simplu auditor, fiindcă nu avea diploma de bacalaureat.

Este mediul în care îi cunoaşte pe Slavici, împreună cu care activează, alături de tineri din Transilvania şi Bucovina, în societatea studenţească „România jună”. La 8 aprilie 1871, „România jună” îşi alege conducerea – Slavici devenind preşedinte, iar Eminescu, bibliotecar. Însă, în toamna aceluiași an, după exacerbarea unor opinii contradictorii în cadrul „României june”, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere.

Este momentul în care Titu Maiorescu scrie despre meritele de poet ale lui Eminescu, caracterizat ca „poet în toată puterea cuvântului”.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin, iar Junimea îi acordă o bursă, cu condiţia să-şi ia doctoratul în Filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Anul 1872 este dominat de întâlnirea, la Viena, de publicarea altor creaţii ale sale – „Înger şi Demon” şi „Floare albastră” şi de plecarea la Berlin, unde se înscrie la Universitate, pentru a studia filosofie, istorie, economie şi drept.

Pentru a se pute întreţine este angajat la consulatul român de la Berlin, condus de Teodor Rosetti, care avea să îi asigure, mai apoi, o mărire de salariu, pentru a asigura, pe mai departe şederea sa la Berlin.

În această perioadă Eminescu începe să prelucreze creaţii din foloclorul românesc, iar activitatea sa creatoare va avea ca finalitate „Călin” şi, mai ales, „Luceafărul”.

După mai multe internări în spitale, alternate cu activitatea literară normală, la 23 iunie 1883, Eminescu dă semne de alienare mintală, iar patru zile mai târziu este internat în sanatoriul doctorului Şuţu, pentru ca la 20 octombrie, poetul să fie trimis de prieteni la Viena şi internat în sanatoriul de la Ober-Dobling.

În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu, fiind singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu.

La 8 ianuarie 1884 se stinge din viaţă, la Ipoteşti, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, iar la 10 februarie, Eminescu se însănătoşeşte, primind o recomandare medicală de a face o călătorie prin Italia. Urmează un periplu de şase săptămâni spre sudul Alpilor până la Veneţia, Padova şi Florenţa.

La 24 septembrie 1884, Eminescu este numit în postul de subbibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi, însă în noiembrie se îmbolnăveşte din nou şi este internat la spitalul Sf. Spiridon.

Eminescu continuă slujba la bibliotecă şi predă lecţii la şcoala comercială, iar în vara anului 1886 se îmbolnăveşte din nou, iar la 9 noiembrie este înlocuit în postul de la bibliotecă şi, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ, apoi în primăvara anului următor este internat la spitalul Sf. Spiridon.

La 3 februarie 1889, Eminescu este internat la spitalul Mărcuta din Bucureşti şi, mai apoi este mutat la sanatoriul Caritas, pentru ca la 15 iunie, poetul să treacă în eternitate, la sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor.

În acea zi, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche…”.

Cert este că la 170 de ani de la moartea poetului, încă nu se cunoaşte motivul exact care a dus la plecarea sa din această lume, fiind dovedit faptul că bolile puse în seama sa de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe simptomele reale ale pacientului, cel mai des invocat diagnostic fiind „sifilis”, fără leac în acea perioadă.

Mihai Eminescu a arătat o dragoste profundă pentru ţară şi destinul ei, pentru o Românie pe care o trata ca pe un întreg în devenire, cu toate că Transilvania, Bucovina, Banatul şi Crişana erau încă părţi ale imperiului Austro-Ungar, iar Basarabia suferea sub cnutul ţarist, ambele imperii încercând prin toate mijloacele deznaţionalizarea populaţiei române autohtone.

Încă de la 17 ani cel mai mare vis al lui Eminescu a fost unirea provinciilor româneşti într-un singur stat, Dacia Mare, proiect pe care îl va susţine până la sfârşitul vieţii şi care i-a grăbit sfârşitul.

Eminescu a avut geniala intuiţie de a anticipa unirea românilor împotriva tuturor aparenţelor care-l contraziceau, dându-ne măsura unui adevărat patriotism.

Poetul George Călinescu a scris despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Email: stiri@ziarulunirea.ro
Tel: 0258.811.419

Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor. Acceptă Mai mult...